în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Reverie 7/10

Scris de Dacian joi, februarie 04, 2010

7.O geneză ciopârţită

Ion este un tip plictisit. Zi de zi are de distribuit epistole, tatăl lui vrând şi reuşind să-l determine să devină poştaş. Ceea ce îl enervează cel mai tare pe Ion e faptul că se vede nevoit să livreze uneori plicuri persoanelor decedate, care nu mai au nici un folos de munca lui, o treabă inutilă ce îi consumă enorm din timp. Veşnic pe bicicleta verde cutreieră străzile înguste ale respectivei aşezări în căutarea unor persoane faţă de a căror fericire e cum nu se poate mai indiferent, refuzând periodic mulţumirile, ori alte manifestări de gratitudine. Ion este un tip plictisit. Zi de zi miroase plicuri parfumate încercând cu disperare să înţeleagă ce temei are gestul altor adolescenţi, cum e şi el unul, să aşterne pe hârtie ce pot spune cu uşurinţă în cuvinte. Nici măcar vorbele nu îi plac prea mult, dar le vede cu ochi mai buni. Nu va compune în veci o scrisoare. În schimb, va citi o mulţime, toate adresate altcuiva decât lui, fără să-l
preocupe măcăr persoanele, doar rândurile: pe unele o să le placă, altele o să-i pară stupide, se va inspira din câteva şi le va uita în cele din urmă pe fiecare. Ion este un tip plictisit. Zi de zi descoperă oameni enervanţi şi poveşti de tot felul, până când filozofia lui de viaţă e cutremurată pe nesimţite.
Zmaranda e una din cele mai frumoase domnişoare ale locului, invidiată de restul fetelor pentru că toţi băieţii întorc privirea după ea. Ea nu dă crezare unor asemenea baliverne de zile mari şi evită oglinda, întocmai ce fac şi celelalte din cauza ei. A fost o zi când a cerut ca toate obiectele în care să se poată reflecta să fie distruse. În schimb, chiar dacă îşi neglijează corpul perfect şi copt, are dispoziţie pentru diverse pasiuni îndoielnice, de la îngrijirea şoarecilor, pe care îi capturează singură, şi disecarea lor în grabă cu un cuţit pe care ajunge să-l împrumute răzbunătoare vecinilor părinţi de fete, solicitându-l mereu înapoi, apoi, ciocnirea pietrelor de mărimi aproximativ egale pentru a produce sunete zgâriate, îndeletnicire minuţioasă şi mare consumatoare de timp, la alergatul în pădure cu speranţa vie că o să găsească acolo un animal sălbatic al căruiă să devină, dacă se va îndupleca să o mănânce. O deosebită încântare îi produce gătitul şi utilizarea expresiei "la naiba". Pe Zmaranda o dezgustă toţi oamenii cu excepţia ei, părinţii îi aseamănă unor animale nu din cele mai nobile, ascunzând totuşi resentimentele de dragul banilor, vecinii sunt precum nişte cobai, iar poştaşul Ion e cel mai nenorocit dintre ei, pentru că întreţine relaţii cu fiecare, ceea ce trebuie să-l facă nemaipomenit de sociabil, adică detestabil, în special pentru că ei nu îi livra măcar ocazional plicuri. 
Într-o vineri Zmaranda sare în faţa bicicletei verzi a lui Ion cu scopul de a-l interoga pe poştaş cu privire la munca lui suspicioasă. Dacă el avea puterea să simtă emoţii, cred că s-ar fi îndrăgostit iremediabil de fată, căci, vezi tu, una din convingeri tocmai i-a fost transformată în pulbere: exista cineva mai acru decât el. De altfel, nici Zmaranda nu era bună prietenă cu sentimentele, un motiv în plus pentru care întâlnirea le fusese nepoliticos de sinceră şi pragmatică. În două săptămâni au organizat nunta, fără prea mulţi invitaţi, negăsindu-se destui dispuşi să-şi treacă cu vederea antipatia, datorată firii obositor de răutăcioase a celor doi, altfel, ambii extrem de atrăgători. Zmaranda a devenit femeia singurului bărbat neinteresat de trupul ei, după cum nu era interesat de nici un trup. Când a avut primul şi singurul copil, accidental, după o seară când cearta, cam tot ce le producea plăcere, a atins un punct critic, amândoi au ajuns să îl urască mai mult decât se urau între ei, pentru că acel băiat era acum o obligaţie şi nu un simplu aranjament convenabil părţilor. La treizeci şi cinci de ani, Ion se retrage în pustiu, luând cu el atâtea plicuri câte a putut şi urmând ca pe viitor să deservească şi rolul de pădurar, pentru că nu e atât de strict şi se urăşte de unul singur, chiar dacă nu mai mult decât îl enervează ceilalţi. Zmaranda se spânzură ("La naiba!") în ziua în care Ion pleacă, fără ca celălalt să ştiedespre gestul partenerului. Vasile are cinci săptămâni când, sub presupunerea că e orfan, popa îl adoptă ca pe al lui.
Maria are unul din cele mai nefericite destine, aproape aşa cum au prezis vrăjitoarele înaintea naşterii, de fapt, chiar pe dos, deşi acele vrăjitoare erau moaşe, şi nici asta nu puteau face cu precizie. Personalitatea ei puternică o să-i fie cel mai mare adversar, pentru toate neadevărurile pe care i le va spune: tu nu poţi greşi, nu există om mai bun decât tine, ceilalţi sunt invidioşi, eşti cea mai frumoasă, eşti cea mai deşteaptă, nu trebuie să dovedeşti, e clar că o să reuşeşti, toată lumea te iubeşte în secret, poţi găsi fericirea dacă vrei cu adevărat, nici măcar nu e nevoie să vrei, o s-o primeşti de-a gata. Maria e autodidactă, ceea ce înseamnă că singură a ales acest drum macabru. Plus că e obsedată de ordine, în sensul că până şi plăcerea ei pentru bună organizare a venit în rând, acolo unde îşi avea rostul, pentru că altfel Maria o disciplina, punând-o să aştepte. Îşi educă părinţii, oameni de-a dreptul simpli, în cele mai ieşite din comun maniere, fără să le folosească la a aduce mai mulţi bani în casă, încă unul din capriciile fetei. A învăţat din proprie iniţiativă de câţi paşi e nevoie pentru a ajunge dimineaţa la apa din curte pentru a se spăla pe faţă, abia atunci fiind pregătită să-şi deschidă ochii. Obsesiile ei erau multe: curăţenia, ordinea, bunele maniere, vesela din argint, absentă şi înlocuită cu ordinare blide, culoarea portocaliu, dar nu şi fructele, deoarece sunt inacceptabil de zemoase şi produc mizerie, machiajul, stăpânit cu grijă încă din copilărie, coafatul etc. Mâinile Mariei au arătat întotdeauna pe cât de bine puteau, iar corpul ei destul de plin de grăsime nu o deranjează, după cum nici părul cleios şi ondulat, dinţii prea mari la o fată. Totul este perfect!
Vasile e acum copilul înfiat al unuia dintre cei mai respectaţi oameni, părintele local, un beţiv foarte secretos, ceea ce îi apără reputaţia şi slujba. Creşte sănătos, având parte de toată grija necesară din partea mamei adoptive, preoteasa, o femeie caldă şi posesivă, incapabilă să poarte o sarcină şi să-i ofere astfel soţului un prunc. Vasile nu simte că nu e locul lui în sânul acestei familii disfuncţionale, din contră, se ataşează rapid şi nu pune întrebări neavenite. La şcoală nu manifestă interes pentru absolut nimic şi, dacă e să fiu sincer, numai cu ajutorul celui pe care îl numeşte tată îşi găseşte un rost în viaţă. Natura josnică a părinţilor naturali îşi spune cuvântul asupra lui Vasile, dar sufletul lui este şi acum cel al unui băiat bun, nu cu toate facultăţile mentale, fără să fie vina lui. Vasile adoră să privească fluturii coloraţi cum zboară din floare în floare, să îşi asculte mama când vorbeşte cu prietenele ei despre menopauză, să asiste la slujbele tatălui, incapabil să reţină măcar o mică parte din ele, lui Vasile îi place de asemenea să alerge prin iarbă sau fân, să construiască bulgări de zăpadă, iarna fiind momentul lui preferat din an, dar mai mult decât orice, băiatului întârziat psihic îşi iubeşte mama, care şi ea îl iubeşte cu putere pe el. Starea lui demnă de milă o ajuta pe mamă să îşi ţină copilul aproape, atunci când nu spera să mai aibă unul, când natural putea să-i fie bunică. Vasile are treizeci şi opt de ani când mama decide în sfârşit că e pregătit de însurătoare, în special pentru că preotul moare în circumstanţe neelucidate la grămadă cu mulţi dintre bătrâni. În acest sens o alege pe Maria, ea părând singura destul de respingătoare să îl considere pe Vasile de soţ. Cu banii păstraţi în continuare de la Zmaranda cumpără îngăduinţa Mariei, iar cei doi se căsătoresc, la treizeci şi opt, respectiv treizeci de ani. 
Din această alăturare forţată şi multă răbdare rezultă o fată.

3 comentarii

  1. Cat de frumosa e noua haina a blogului! Great job! :)

     
  2. Mă bucur că-ţi place, Ioana:)!

     
  3. Kaos Moon spune:
  4. fata rezultata e cu mine :)

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget