în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Reverie 10/10

Scris de Dacian joi, februarie 25, 2010

10. Epilog

Din exterior se aude sunetul unei muzicuţe şi, imediat după, bătaia unui topor pe lemne. Camera e plină de cărţi, între care unele deschise pe la mijloc, cu semnele îndoite, marcate pe pagini cu creionul. Încăperea are ceva din dezordinea de la început, un fotoliu neacoperit, masa dezordonată, pe o parte a ei împlinind rolul unei mese de bucătărie, în cealaltă, cumva mai îngrijită, birou personal, cu unelte de scris şi foi mototolite purtând cuvinte-simbol. Intrarea e primitoare, un ştergar în afară, unul în interior, loc unde sunt şi depozitate cele câteva scule necesare unui om singur, pentru agricultură şi lemne. Pereţii sunt murdăriţi cu sânge întins, probabil din intenţia de a-l curăţa. Tot acolo sunt aşezate în piuneze obiecte cu un evident caracter sentimental: o agrafă, un trandafir ofilit, o bucăţică din pantaloni negri, o suviţă de păr într-o pungă de plastic, un autograf, rămăşiţa unui creion, o bilă din cauciuc, peticul dintr-un material textil alb, o chitanţă, un ruj roz, un pansament pătat cu sânge uscat, file intr-un caiet de dictando etc. Patul e nefăcut şi pare să adăpostească urmele unui somn agitat, sau al trezirii neaşteptate, bruşte. În josul lui stau câteva haine murdare, bărbăteşti, împrăştiate lângă perete. Singurul geam de acolo, îngust şi el, e deschis şi prilejuieşte sclipiri prin sticlă, ce se reflectă în alte câteva obiecte suspendate pe perete, cum e globul pentru bradul de Crăciun, ori ochelarii cu lentile groase, ca pentru oameni cu mari probleme vizuale, prinşi în cui. Camera aceasta obişnuită are un miros aparte, cald. Sunetul de afară se intensifică în companiament cu o voce groasă, masculină, dar indescifrabilă, semănând a vorbe de îndemn. Toporul produce un zgomot grav, iar
lemnele izbind solul par a-şi anunţa moartea. Ritualul e întrerupt de paşii apropiindu-se. Pe uşa deschisă apare umbra unei siluete, parcă o fantomă, sau mai bine, încă unul din suvenirurile agăţate posterităţii ori prezentului pe perete. Uite un picior dezvelit!
După plecarea din locul împărţit la jumătate, exact cum s-a întâmplat şi cu timpul, cu Aglae, Cireş îşi continuă călătoria. Caută asigurări pentru viitor şi certitudini actuale, având încleştată amprenta celei pe care nu o putea iubi cu măsură în suflet. În scurt timp găseşte adăpost la o sărmană văduvă, în suferinţa cui va înţelege mai bine decât oricând ce înseamnă moartea şi pierderea. Îi va alinta durerea minţind-o că poate să mai găsească pe cineva cel puţin pe atât de bun, potrivit ca răposatul soţ. Lacrimile ei îl vor sensibiliza în aşa măsură că acceptă să îi devină amant, trupul ei gol, zbârcit şi tremurând amintindu-i de trecerea ireversibilă a timpului, aşa că a doua zi Cireş pleacă din casa văduvei cu intenţia să nu se mai întoarcă niciodată, deşi promite să o facă. Astfel nu o s-o mai întâlnească reodată pe mama primului copil al său, ori pe băiatul la a cărui creare asistă din milă. Băiatul se va numi Cireş şi el, iar el o să crească în minciună, căci văduva se va păcăli şi pe sine că e fiul fostului ei bărbat. Următoarele săptămâni de toamnă au fost severe pentru călător, dar a suportat cu fermitate necazurile întâlnite. Mâncarea era rară, apa mai puţin, fiind sezon ploios. Când în sfârşit primeşte un acoperiş deasupra capului din partea unui moş ce solicita doar să fie îngrijit în ultimele zile, Cireş cunoaşte ce înseamnă altruismul şi sprijinul dezinteresat, dincolo de obligaţii fiziologice. Pe acel bătrân o să-l numească Nenea cu baston, iar Nenea cu baston se va duce pe lumea cealaltă în iarnă, ocazie cu care Cireş asistă la încă o mormântare. Acum lacrimile sale apar indiferent de situaţie, aşa că în primăvară se vede obligat să plece din locul acela suferind.
În faţa pragului mai suflă în muzicuţă, reuşind un sunet ceva mai puţin fals. Expresia trădează dezamăgirea şi, cu furie intră în încăpere, holul minuscul fiind primul popas. Acum e concentrat, preocupat, îngândurat, priveşte în jur ca şi cum cineva putea să-i răstoarne singurătatea, cercetează cu privirea ascuţită şi ochii mici preţ de câteva minute. Probabil totul îi părea la locul lui, altfel nu îmi explic lejeritatea cu care îşi purta corpul acoperit de sudoare direct la jumătatea curată de masă, de unde apucă un creion, îl ascute neatent - mâinile primiseră în sfârşit autonomie - şi începe să noteze: 
"Numele meu e Cireş. Nu sunt decât un vagabont. Am încetat temporar să fug către necunoaşterea mea. Vreau să îmi instruiesc mintea pentru recunoştinţă, singura soluţie valabilă pe care o stăpânesc. Astăzi de dimineaţă am avut din nou visul cel rătăcitor, mai real decât înainte. Resimt dificultate în continuare la interpretarea lui, parcă atunci când mă sfâşie nu am probleme să fiu prada amintirilor, dar totul intră în ceaţă de cum pornesc spre raţiune. Vreau să pot deveni recunoscător condiţiei mele, vreau să pot să depăşesc cele întâmplate, însă pare zadarnic. Cât voi mai răbda trecutul? Aici nu am să mint. Mania acelui cu care am cunoscut suferinţa mă urmăreşte şi nimiceşte. Bătăile suportate au deja consecinţe în psihicul meu, un fapt pe care nu îmi era cu putinţă să-l previn, cu toate că am încercat. Nu am să găsesc fericirea pentru atât."
Se opreşte. Scrisul lui ilizibil şi tremurat nu are noimă, e fragmentat pe multe fiţuici, apoi reprodus pe curat. Gândurile îi sunt difuze, nici el nu crede motivele durerii. Se întinde. Fruntea vorbeşte din nou despre gânduri intense, ochii se închid, fug sub apăsarea pleoapele dintr-o parte în alta, ca şi cum reconstituie mental un eveniment, îşi pune mâna pe piept să pulseze la bătăile inimii. Îşi pipăie scalpul în mişcări lente, cumva amorţit, încearcă să descopere fisuri, locuri crăpate pe unde personalitatea să poată aluneca. Reprezentările unor locuri familiare sunt scurte, aşa cum numai o scânteie este, fulgeră în minte cu amintiri. Când deschide ochii, lumea din jurul lui capătă alte noţiuni, bunurile dispar, el ţine în mâna rezemată de trotuar o sticlă de suc acidulat şi se străduie să viseze. În cealaltă mână are o muzicuţă. Se aruncă înapoi pe scaun şi scrie.
Drumul devine imposibil de ţinut minte pe vreme când îl cunoaşte pe Camil. Camil e un modest cugetător. Îl simpatizează pe Cireş de la prima vedere, pentru că remarcă în el simplitatea pe care nu o poate vedea la sine. Camil e nefericit. Un om cel mai adesea furat de ideile de necontrolat care îl iau cu asalt, incapabil să se desprindă o secundă lumii secundare, speră că observaţia umanităţii o să-l scape. După el, toţi oamenii sunt nefericiţi, cu excepţia lui Cireş, autentic în separeul lui. Crede că poate să deprindă caracteristicile individuale ale lui Cireş, aşa că de bună voie îl primeşte în mintea lui, îl complică şi îl studiază. Renunţă la limbajul sofisticat, pretenţios pentru ceva în continuare greoi, dar mai aproape de comun. Schimbă hainele cu ceva banal şi pune capăt redactării romanului său, Concordele fleacului. Fixaţia o să-l facă pe Camil un urmăritor, dar o să-i fie de folos. Camil e un artist în căutarea unui personaj. Fix în acest moment e clar că Cireş e un precoce în stare să modeleze vieţile celor cu care intră în contact, prizonier al imaginaţiei. Traseul băiatului Cireş, acum la doar câteva zile are multe mistere pregătite şi altele pe cale să fie stabilite de gânditor. Camil e cu totul îndrăgostit de Cireş, deoarece prin povestea frumosului întâlnit întâmplător poate exprima ceea ce altfel îi este inaccesibil. Pentru Camil, Cireş e prilejul să devină om împlinit. 
"După ce o sărută pe copilă pe frunte, ştiind că asta e ce lasă el în urmă, bătrânul se predă destinului cu mulţumire pe chip. Urletele de disperare nu îl clintesc. Amintirea îi e acum purtată de toţi care l-au cunoscut, fericiţii atinşi înţelepciunea lui. Cireş nu mai e!"

3 comentarii

  1. hain spune:
  2. m-am hotarat.printez si recitesc iar daca candva cumva ne-om intalni am sa te rog sa imi semnezi!!:)cu dedicatie daca ai sa vrei:p

     
  3. textele din reverie sunt ale lui dacian şi, ca să-l citez, eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu semnez... dar asta era, evident, doar o glumă!
    acum sunt în tratative cu el să mai publice pe cartea cu păcate, considerând că există oameni care îl citesc, ăsta fiind argumentul lui pentru care s-a descurajat.

     
  4. Dacian spune:
  5. eu nu semnez corola de minuni a lumii

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget