în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Reverie 6/10

Scris de Dacian joi, ianuarie 21, 2010

6. Cuvintele unui fiu

750: Idei şi ameţeală

M-am gândit să-ţi scriu despre visul pe care l-am avut noaptea trecută. Ştiu că şi în altemesaje ţi-am mai povestit aşa ceva, mamă, ştiu că risc să devin plictisitor, că reciclez ideile importante fiindcă nu reuşesc să-ţi arăt direct ce mă preocupă pe mine. Ştiu că tu ai avut răbdare în tot timpul şi m-ai ascultat, mamă, ştiu cât de dificil trebuie să fiu uneori. Visul avut m- a speriat. Eram într-o sală de judecată, un loc unde nu am mai păşit până azi noapte, ştiu că sună urât, dar nu ştiu cum altfel să o spun. Acolo, mamă, mai erau oameni în afară de mine, deci nu eram singur. Se ţinea un proces, îţi jur că aşa îmi amintesc. Judecătorul, care era o judecătoare frumoasă, avea o misiune dificilă. Nici măcar eu nu am reuşit să dau de capăt dilemei. Doi infractori erau condamnaţi acolo pentru că nu au omorât o băbuţă atunci când aveau ocazia. Ştiu că nu îţi place ce notez aici pentru tine, ştiu şi regret în sufletul meu, care e sufletul fiului tău, că te-am dezamăgit încă o dată.
Poate te-ntrebi ce mă face azi o persoană atât de întristată. Simţurile mele zic, şi cum ele nu m-au minţit niciodată, le ascult, că nu ai dat atenţie numărului de la începutul acestei scrisori. S-au adunat deja prea multe şi ştiu că nu trebuie să presezi un părinte să îţi răspundă la nici măcar un cuvânt, ştiu asta. După câte ţi-am scris în trei ani de zile parcă nu mai am puterea, chiar daca fizic sunt sănătos tun şi nu doresc să-ţi cauzez griji. Ştiu că sunt egoist şi nu am dreptul. Eu fără tine nu existam.
M-am gândit că poate băbuţa, ştiu că sună urât, este Olga şi ei poate că nu aveau de ce să o ucidă sau i -au cruţat viaţa când nu voiau să facă asta. Ţi- am scris în 248: Despre singurătatea cu lacrimi că Olga a murit, aşa că nu văd cum era posibil să fie cineva acuzat pentru un lucru atât de vechi. Apoi am zis că poate tu eşti judecătorul, adică judecătoarea, care era foarte frumoasă, cum sigur eşti şi tu. Dacă cei anchetaţi, care erau doi la număr, mamă, ajungeau pedepsiţi, atunci şi eu trebuia să fiu pedepsit. Ştiu, am văzut cât s-a chinuit în ultimele zile şi nu am făcut nimic să o scutesc de suferinţă, ştiu că trebuia să fac ceva şi ştiu că tu ai fi făcut. Ştiu, mamă. Ţi-am scris şi în 107: În sfârşit, cu tine portretul, adică te cunosc şi ştiu că aşa ai fi procedat. Mi-a fost frică de reacţia ta şi nu te-am făcut aşa frumoasă cum eşti în realitate.
Curând trebuie să încep liceul, dar nu am destui bani să merg şi atât pot să-ţi spun referitor la şcoală.
Despre Elena ţi -am mai scris curând în 693: Despre Elena. Elena a murit şi ea cu două săptămâni în urmă şi ştiu că era normal să- ţi spun încă de atunci, dar am uitat. Sunt tare uituc, mamă, ştiu că sunt şi cred că ea era fata acuzată că nu a omorât-o pe băbuţă, ştiu că sună urât şi îmi pare rău că a trebuit să o auzi aşa. Uituc cum sunt, nu i -am dat scrisoarea pe care am pregătit-o pentru ea, iar Elena acum e moartă, poate că ea nu a omorât pe Olga şi e posibil ca o faptă nerealizată să o coste mai scump decât o acţiune adevărată şi scrisoarea pe care nu i-am arătat- o, ştiu, tare sunt uituc, mamă, să fie mai cunoscută decât propriul chip. Dar nu mai puternic decât îi cunoşteam eu chipul.
Azi am reuşit să găsesc de mâncare şi stomacul meu nu mai sună foarte urât şi nici nu mă mai nelinişteşte cumplit. Nu cred să mai am probleme cu mâncarea de azi înainte. Cineva mi-a promis că o să-mi aducă o carte şi ştiu că nu e frumos să primeşti pomană, ştiu, mamă, dar timpul o să-mi treacă mai lejer dacă am ceva de citit şi o să- mi preocupe niţel mintea. De o vreme mă simt de parcă nu mai am răbdare cu nimic şi totul se prăpădeşte peste mine, sunt sănătos tun şi nu vreau să-ţi faci griji. Pe lângă Elena şi judecătorul, care era judecătoare, care poate erai tu, în sala aia maro mai eram şi eu, numai că nu eu cel de acum. Observ ce prostii îţi scriu şi îmi pare rău că îţi fur din ziua asta frumoasă cu prostiile mele. Aveam păr pe faţă cum ştiu că oamenii mari au, dar nu şi femeile, aşa cum eşti tu, pentru că lor nu le creşte barbă, decât ocazional mustaţă şi atunci nu arată deloc plăcut. Ţi-am scris şi în 41: Schimbările de la suprafaţă cum începeam deja să arăt ca un bărbat. În vis aveam un tricou negru, care nu e o culoare, ştiu asta, dacă ar fi, însă, ar fi cea mai frumoasă dintre toate. Braţul meu era mai gros decât e acum şi părul mai scurt. Poate că nici eu nu am omorât- o pe Olga, sau pe orice altă băbuţă, ştiu că sună urât şi îmi pare rău că a trebuit să o auzi aşa, mai ales în ultima mea scrisoare. Poate că totuşi nu eram noi.
La final vreau să-ţi cer scuze pentru celelalte scrisori în care nu m-am descurcat destul de bine cu scrisul, ştiu că au fost multe, mamă, ştiu asta. Mai ales la început când evitam să- ţi spun "mamă" şi m-am aflat în câteva situaţii ridicole, ştiu şi apreciez cu sufletul meu, care e sufletul copilului tău, mamă, că nu m- ai certat. Îmi amintesc fiecare rând pe care ţi l -am dedicat, mi- amintesc chiar şi ce nu am putut să-ţi spun, pentru că un băiat nu vorbeşte aşa ceva mamei lui şi le am toate proaspete în memorie pentru că ştiu că aşa le ai şi tu. Îmi cer scuze că astăzi, când afară e o zi atât de frumoasă eu te-am confundat pe tine, mama mea, cu un judecător, care era o judecătoare, care nu erai tu, pentru că tu ai suflet bun şi niciodată nu m-ai pedepsit pentru nimic şi ştiu, mamă, că aveai pentru ce, o ştii şi tu şi îmi pare rău că îţi scriu aşa ultima scrisoare.
Îmi pare rău pentru 210: Sub mască, unde te acuzam că te prefaci că nu intri în contact cu filele mele; 582: Derivă, când am folosit cuvântul "penis" de trei ori într-un singur alineat; pentru brutalitatea extremă pe care mi- o regret din 6: Copilul tău, te-am luat pe nepregătite cu toate obsesiile mele, exact aşa cum am făcut de o sumedenie de alte ori, în 750: Idei şi ameţeală, 666: Dacă există El, există Ea, 187: Moarte sinonimelor, 435: Avânt deasupra oamenilor, unde îţi povesteam, îţi aminteşti, despre istoria civilizaţiei şi cum un incident minor putea să ne răstoarne prezentul, 371: Lipiciul, de asemenea, îmi pare rău, mamă, pentru zilele când aveam prea multă energie şi îţi scriam prea mult, ca în 540: Sirenele şi de ce toate sirenele sunt bărbaţi, 242: Despre colecţia mea de fluturi, 714: Traseul gândirii, 92: Aurul ca veneraţie şi valoarea banilor. Pentru toate aceste şi pentru cele pe care îmi este ruşine să le numesc, îţi cer iertare.
Nu mă deranja dacă mă certai măcar o dată.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget