în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

destinatar închipuit: remus şi amalia #2

Scris de răzvan cîmpean marți, ianuarie 05, 2010


După ce a terminat cu scrisoarea pentru General, a aşteptat-o cuminte pe mama să se întoarcă de la muncă, un loc despre care nu ştia prea multe şi, sincer, prea mult nici nu-l interesa, fiindcă băiatul înţelegea viaţa de adult ca pe o grea povară, aşa cum auzise când fusese ceva mai mic despre Atlas că are de suportat şi gândul că cineva are de ţinut pe umeri o întreagă lume îl copleşea, spunându-şi că el e uneori stângaci când trebuie să se ocupe de temele la matematică, o materie pe care nu chiar o detesta, dar cu care nu s-ar înţelege prea
bine dacă ar fi o persoană.
Prieteni nu avea, fiindcă înfăţişarea lui era una catalogată ciudată, deşi mult timp nu a înţeles ce era în neregulă cu el. Adevărul e că teama de oameni l-a făcut să stea închis în casă, unde construia poveşti despre băieţi şi fete de vârsta lui, niciodată mai mari sau mai mici, cu care nu trebuia să împartă decât timpul. Vorbele nu i-au fost niciodată uşoare. Nu cu oamenii. Singurele situaţii în care se întâlnea cu alţi copii sau oameni era când mergea la şcoală, medic sau cu mama la cumpărături. Tatăl lui lucra undeva într-o fabrică din oraş şi câştiga destul de bine, dar asta însemna să stea adesea peste program şi să fie mai mult absent din viaţa singurul său copil. Un copil la care ţinea mult şi pe care niciodată, dar nici măcar o dată nu l-a lovit, la care se poate să mai fi ridicat tonul, dar de fiecare dată îşi cerea scuze. Tata îi aducea când primea salariul un caiet cu foi albe, sau, cum le plăcea oamenilor să spună, veline, chiar dacă niciodată nu se ridicau la calitatea aşteptată. Pe aceste foi, Cătălin a adunat în câţiva ani vreo două sute şi de prieteni, majoritatea când a început să crească aveau şi un corespondent în viaţa reală. Îi ţinea pe fiecare cu mare grijă şi încerca în zadar să nu-i ignore pe unii. Îi întindea pe covor şi le povestea întâmplări din ziua respectivă şi se bucura că privirile lor nu erau aţintile pe buzele lui de iepure, care a devenit astfel animalul său preferat.
Seara, după ce mama îl întreba metodic dacă şi-a curăţat cu atenţie dinţii, se întindea în patul său cu gândul la ziua ce urma şi la lipsa de curaj care-l va încearca atunci când va fi nevoit să răspundă la oră. Asta îl îngrozea, fiindcă ştia că fâstâcirea lui nu era un semn de prostie, cât de exagerată emotivitate. Şi, chiar dacă adesea somnul său era agitat, considerându-se oarecum un iepurom, niciodată nu a avut somnul atât de agitat ca şi în seara aceasta. Aproape că nu a dormit, mişcându-se haotic în pat, ridicându-se de câteva ori pentru a bea apă. Dacă reuşea să adoarmă, mai curând să aţipească, visa din nou că primeşte o sumedenie de scrisori, toate diferite între ele, dar nici una în plic maro. Acea nuanţă de maro pe care nu o prea întâlnise în scurta şi confuza sa viaţă, dar care acum era mai importantă decât orice altceva şi lui îi plăceau mult culorile.
Dimineaţă mama îi pregătise micul dejun pe care îl lăsa de fiecare dată frumos aşezat pe masă, peste un prosop de bucătărie cu felurite flori şi un pui de găină printre ele. Cătălin nu se grăbi acolo, chiar dacă nu doar culorile îi plăceau lui, dar şi mâncarea. A dat iama la cutia de scrisori, unde era sigur că nu va găsi nimic, dar de unde a luat un plic despre care avea convingerea că e de la Remus.


Slobozia 27 august 2009
Doamna mea,
După ce am citit scrisoarea dumneavoastră mi-am făcut destul de multe griji.V-am simţit abătută şi ştiu că nu e nici întâia, dar nici ultima oară când am să vă găsesc aşa. Totuşi, doresc să vă transmit tot suportul meu şi toată înţelegea mea, împreună cu gândurile mele de bine. Din nefericire, mai mult de atât nu sunt capabil că realizez de aici din Slobozia, oraş care în lunile acestea de vară pare mai curând nelocuit.
Am ieşit ieri puţin din casă, am ieşit să mă plimb. A fost, totuşi, o oră târzie. Copiii ocupaseră la acea oră chiar toate băncile şi din această cauză promenada mea s-a dovedit extrem de scurtă. Am trecut şi pe lângă liceul în care acum mulţi ani am învăţat şi am descoperit că nu-l mai recunosc deloc. S-a schimbat atât de mult, sau poate noi ne-am schimbat şi restul lucrurilor rămân la fel. M-am întâlnit acolo cu domnul Alexandrescu, bărbatul care poartă mereu joben şi de la care am cumpărat casa în care locuiesc. Cred că v-am mai spus de dânsul, dar sigur nu-mi amintesc. L-am invitat să revadă casa şi să bem împreună un ceai de cireşe, din acel soi de care v-am trimis şi dumneavoastră. Aşa am aflat că sărmana doamnă Alexandrescu s-a prăpădit acum patru ani şi de atunci şi dânsul îşi duce traiul de unul singur. Mi s-a făcut foarte milă de soarta lui şi, de ce să mint, de a mea. M-am tot gândit, în felul acesta aproape nebunesc şi pe alocuri plicticos în care noi, pensionarii, gândim. M-am gândit la ruşinea care ne curge prin vene, la faptul că oricât de mult am încerca, niciodată nu vom mai fi aşa cum ne dorim. Cum spunea domnul Alexandrescu: "Când picioarele te lasă şi când părul cade şi se albeşte, nu mai e cale de întoarcere. Trebuie doar să aştepţi să-ţi vină şi ţie rândul."
Poate că ultima scrisoare a dumneavoastră m-a molipsit şi pe mine, de mult nu ţin minte să mai fi grăit cu atât de mult patos. Dar, tot ieri, mai gândeam eu că amărăciunea noastră e lipsită de raţiune, fiindcă, bătrâni fiind, trecem prin viaţă mai lent decât copilandrii a căror joc în invidiem. Avem timp să cugetăm, să observăm şi să respirăm, chiar şi greu. Poate chiar dureros, dar respirăm, nu e acesta un motiv suficient să renunţăm la negativism şi să ieşim din casă? Sper că starea în care vă aflaţi atunci când aţi scris scrisoarea să nu vă mai apase şi acum. Zilele acestea de vară, lungi şi obositoare, or să ne lipsească nespus dacă de mâine nu o să mai fim. Vă dau întâlnire la un ceai rece în oricare din serile următoare.
Augustin arăta destul de bine în duminica în care v-am scris şi de la care ştiu că a trecut considerabil de mult timp. Arăta bine şi cred că se simţea bine pentru că de această dată a evitat să-şi mai arate grijile faţă de mine atât de pronunţat precum obişnuia. La masă, deşi e nepoliticos, ne-am amintit de copilăria noastră şi de năzdrăvăniile pe care astăzi nici cu mare efort nu le mai putem realiza. Ce vremuri, spuneau Augustin şi Luminiţa în timp ce copiii se jucau în curte cu unul dintre câinii vecinilor. Câinii întotdeauna se comportă mai frumos cu cei mici. Am încercat să ne abatem de la problemele de zi cu zi şi să ne concentrăm mai mult pe frumuseţea momentului. Eram trei bătrânei şi doi adulţi fericiţi că au mai prins o masă împreună şi poate cel mai fericiţi pentru copii şi tortul de ciocolată. Fiindcă Alexandru şi Maria trebuiau să meargă la muncă în ziua următoare au plecat după doar câteva ore, dar m-am bucurat foarte mult de vizita lor.
Doamna mea dragă, toate gândurile mele calde vă însoţesc în aceste momente cu speranţa să împărţiţi un ceai cu mine de acolo de la dumneavoastră din sufragerie. Augustin mi-a adus o culegere de versuri şi cred că voi adormi în seara asta citind cu voce tare câteva. Vă doresc multă sănătate şi putere, dar cel mai important, multă poftă de viaţă, indiferent cât de amară şi grea ne poate părea.

Al dumneavoastră,
Remus

A citit cât de repede a putut, chiar dacă încă nu citea foarte repede, şi a început să se pregătească de şcoală, lipsit de chef şi energie.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget