în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

creaţie: teatrul umbrelor triste #2

Scris de răzvan cîmpean vineri, ianuarie 29, 2010

Se ridicase foarte devreme din pat, era mecanic şi somnoros. Ochii-i erau obosiţi, inima bătea lent şi în spatele său lăsase multă dezordine. Patul era răvăşit, pe jos erau aruncate bezmetic multe foi cu însemnări ciudate şi câteva fotografii înfăţişând fiecare câte un bărbat diferit. Trântise uşa la baie.
Pe când încă doar se crăpa de ziuă, când oamenii cel mai probabil dormeau în continuare, la intersecţia străzilor Fericirii cu Câmpeni, un băiat stătea aşezat pe bordura trotuarului murdar de motorină plouată. Stătea liniştit şi privea blocurile şi casele vechi din jur, îşi imagina cum acolo sigur locuieşte bărbatul pe care îl caută, de fiecare dată îşi imagina asta. Era îmbrăcat într-o cămaşă neagră, avea un pulovăr foarte subţire deasupra, ochii-i erau pierduţi şi avea o expresie indiferentă. Îşi făcuse curaj să vină aici, nopţile anterioare fuseseră dificile somnului său. Ştia că e singura soluţie, el cu siguranţă se află aici. În biletul găsit în salteaua bunicii scria adresa asta, strada Fericirii, ca şi cum asta ar fi putut să însemne ceva pentru el, numărul 12A. Acolo unde era singur şi prăpădit de gânduri şi emoţie, acolo trebuie să fie şi el, singur şi prăpădit de oboseală.
Zilele anterioare le-a petrecut căutând strada, despre care credea cu o oarecare teamă că nu există, că nici măcar prin hazard lumea nu s-ar fi obligat să trăiască atât de mult în
aparenţă. Dar acum ştia că strada există, nu mai era nici o îndoială aici. Se gândise că un buchet de flori ar fi nepotrivit şi că oricum îmbrăcămintea lui greoi pesimistă îl va speria suficient de tare pe bărbat, iar dacă mai avea şi un buchet de flori, indiferent cât de mari şi frumos mirositoare ar fi, risca să-l sperie şi mai tare. Deşi pe strada aceasta care pare să coboare spre nefericire, într-un fel doar de oameni închipuit, era suficient de lumină încât să-şi vadă mâinile şi venele ce-i inundau corpul, în casele oamenilor lumina era aprinsă. Ei se pregăteau acum de rutină, îşi fierbeau cafeaua în timp ce înghiţeau câteva bucăţi de pâine cu margarină şi apoi îşi fumau în linişte ţigara, ca şi cum aceea e singura şi cea mai bună plăcere pe care viaţa le-o oferă. În casa din faţa lui locuia o familie obişnuită, mama se trezise nervoasă, tatăl băuse peste măsură şi nu se putea ridica din pat, iar băiatul familiei privea pe geam băiatul de pe stradă. Îl privea ca şi cum el trebuia să fie acolo, în ochii lui nu era deloc surprindere, încântare era acolo. Îl privea şi clipea rar, îl privea şi zâmbea deja după câteva secunde.
− Aştepţi de mult? Tata a băut iar, mama zicea încă de vara trecută că o să-l părăsească.
− Poftim?
− Aştepţi de mult?
− De unde ştii tu că aştept?
− Pentru că te-ai îmbrăcat frumos. Băieţii nu se îmbracă frumos decât dacă vor să impresioneze.
− Ce ştii tu? Nici măcar nu am habar dacă am pe cine impresiona.
− Ştiu că nu ai mai venit aici niciodată. Dimineaţa e cel mai linişte. Oamenii cred că pe strada Fericirii chiar stau oameni fericiţi. I-aş invita să-l vadă pe tata.
− Şi, atunci, ce mai aştepti? Eu caut de mult să-l văd pe tata.
− Te avertizez că nu e cel mai prietenos om din lume, mai ales când bea şi el chiar bea des. Aseară a venit târziu şi a început să se certe cu mama care îi spunea că nu-l mai suportă, că el când bea e alt bărbat decât cel care a luat-o pe ea de nevastă. Mama încă mai crede că o să se schimbe, după mai bine de 20 de ani. Haide la poartă!
Poarta era încuiată, băiatul încuiase acum geamul şi lăsă în urmă perdeaua care se legăna uşor în liniştea dimineţii. Strada era goală, încă nu se auzeau maşinile pornind din curţile vecine, doar pe pod erau multe şi felurite maşini care aminteau că în unele zone s-a făcut forţat dimineaţă mai devreme. Era exact aşa cum bunica îi povestea cu mulţi ani în urmă că se întâmplă - oraşul se trezeşte întotdeauna ultimul şi cel mai gălăgios.
Aştepta în faţa porţii maronii pe care nu era nici un număr, se uită mai atent la casă şi atunci observă strada Fericirii 12. Făcuse un pas în spate, îşi controlă respiraţia şi îşi duse mâna la piept pentru a-şi simţi bătăile inimii. Şapte bărbaţi i-au dat înainte asemenea emoţii, dar bărbatul pe care urma să-l vadă nu avea nici o legătură cu ceilalţi. Ultimul la care fusese era un bătrân care locuia singur într-o căsuţă sărăcăcioasă şi aproape dărâmată, locuia în mizerie şi întuneric şi nu mai primise o vizită de foarte mult timp. Îi arătase atunci poze învechite de pe vremea în care făcuse armata şi îşi dădu seama că nu era omul pe care îl căuta, fiindcă nu-i semăna în nici un fel. Se auzeau paşi din interiorul curţii, în poartă începea să sune cheia rotindu-se, uitase pentru câteva clipe să respire până când privirea lui o întâlnise pe cea a băiatului din fereastră.
− Am încercat să-l trezesc, dar întotdeauna când bea se trezeşte greu. Ochii îi sclipeau de bucurie, îi întinse mâna şi apoi o apucă în ambele pe a străinului şi-i zâmbise sincer. Vino, mama a pus ceai la fiert şi a pregătit câteva sandişuri pentru mine, dar trebuie să-ţi fie foame, vino.
Curtea era destul de mică, era mai exact o trecere între două case lipite laolaltă la etaj. O maşină veche şi ruginită se odihnea în fungul curţii lângă un câine adormit. Învăţase pe când era mic că nu e bine niciodată să-i priveşti pe câini direct în ochi, la oameni asta nu e o problemă, dar câine se simte ameninţat şi te poate ataca. Îşi amintise brusc de bunica şi de căldura pe care o simţea în mâna dreaptă care era încă prizonieră în palmele noului său prieten. Această apropiere neaşteptată era de departe cea mai mare pe care o avusese vreodată cu un alt om, se gândi că roşise, trebuie să fi roşit, dar nu avea de gând să-şi tragă mâna prea repede. Băiatul i-a lăsat mâna uşor pe lângă corp şi şi-a rezămat una dintre palme pe umărul său, poftindu-l înauntru.

1 Responses to creaţie: teatrul umbrelor triste #2

  1. hain spune:
  2. hmmm...interesant unde duci teatrul tau.:)

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget