în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

banca din parcul facultăţii

Scris de Dacian joi, ianuarie 14, 2010

Maria e o femeie simplă, întotdeauna frumoasă, pe chipul căreia se citeşte că a crescut într-o familie deşertificată. Nu s-a plâns niciodata că-i lipseşte ceva, mai ales din ceea ce îmbraca sau ducea la gura. Pentru ea era mai important să-şi caute iubirea. Greşeala ei a fost să facă din asta scopul nemijlocit al vieţii. Adi e un visător incurabil, modest, săritor, întelept, în comportamentul său regăsindu-se cautarea liniştii şi a stabilităţii. E preocupat de lucruri lumeşti prea rar, izolat în lumea de poveste creată din cărţi şi imaginaţie. Greşeala lui a fost să-i stea ca cel mai bun prieten Mariei de la început până la sfârşit. Cei doi se cunosc din prima zi de facultate, atunci când, timorată, fata şedea pe bancă urmărind mirată întreg spectacolul festiv şi de recunoaştere din jurul ei, iar băiatul avea un junghi la picior şi trebuia să se aşeze. Trecerea anilor aduce puţine schimbări asupra lor, ei îi place în continuare să fie îngrijită şi "pregătită pentru orice moment", după cum îi e vorba, el o iubeşte şi acum, chiar dacă nu are nimic de oferit pentru ea în văzul lumii, multumindu-se cu nimicul emoţiei din "Eşti pentru mine mai mult de atât". Maria ştia să-l motiveze pe Adi şi, purtat de dragostea făgăduită, făcea orice nebunie pentru ea. Era atunci un spectator cu ochii închişi, urechile ciulite şi buzele încleştate într-un zâmbet adorabil.

Partea în care ea a ales pe altcineva arată şi azi răni încă nevindecate, acoperite cu un strat subţire de tăcere şi distanţă chinuitoare pentru a le testa rezistenţa. Stând pe banca din parcul facultăţii spera ca Maria să i se alăture şi să-i ceară să nu mai plece. Fiind aproape de el în această lume, o simţea incredibil de departe. Mintea nu-i cuprindea de nici o fel razele strălucirii ei. Povestea este scufundată în lacrimile unei fete care nu a ştiut niciodată să iubească mai mult decât cu mintea şi ochii. Ultima dată s-a îndrăgostit de Mihai, student în anul doi la o facultate apropiată. Vedea în el omul pe care l-a căutat toată viaţa, cu care să se căsătorească fericită şi care sa-i ofere mediul ideal al unei familii, iar el numai căsătorie nu aştepta de la relaţia în care se dădea partener cu drepturi egale şi obligaţii zero. De fiecare dată când se întâlneau găsea scuze neplauzibile pentru a amâna discuţia despre viitor. Acolo, condiţia lui de tip care joacă fetele pe degete, ca la o roată a norocului, s-ar fi evaporat suficient de repede pentru a-i demasca intenţiile. Când în sfârşit s-au despărţit, cu inima frântă, visele pulberi, cu frica în sân că niciodată nu va putea întemeia o familie aşa cum sperase, Maria l-a căutat pe Adi să vorbească.
Au plănuit să se întâlnească câteva ore mai târziu pe banca unde relaţia lor specială şi defectă începuse, Adi îi cumpărase un trandafir roşu, preferatul ei, pregătise un discurs cu idei împrumutate de la scriitori şi filosofi, era dispus din nou să o ajute să treacă peste dificultăţi, cu glume mărunte şi râsete forţate. În parcul facultăţii, plânsă, Maria stătea cu o fotografie în mână, atât de inocentă că îi rupea sufletul băiatului, privea concentrată la bucata de hârtie şi îşi ştergea cu mâneca obrazul înlăcrimat. Din spate îl depăşeşte Mihai, i-o ia înainte, nu se clinteşte deloc la imaginea suferintă a fetei, se aşează pe banca celor doi colegi şi îl trimite, fără să fie conştient de asta, pe celălalt în vizuina lui de vise sfărâmate. Cuprins de incertitudine, dar hotărât să facă oridine în viaţa şi sentimentele sale, nu va permite ca data viitoare să fie păcălit, devenind el acela intangibl, situaţie în care, doar atunci, Maria va cunoaşte singurătatea şi nefericirea, fără să scape vreodată de blestemul lor, fără ca Adi să înceteze să-i fie prieten, suficient pentru acesta, mult prea puţin pentru ea. Banca din parcul facultaţii e o sumă a suferinţelor.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget