în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

vechi: iarna şi sania

Scris de răzvan cîmpean marți, decembrie 22, 2009

De cum venea iarna, sania îşi făcea şi ea apariţia pe străzile din apropierea blocului în care locuiam. Urmele ruginite lăsate de sănii la prima ninsoare mai serioasă îmi arătau de fiecare dată drumul spre pârtie. Îmi plăcea enorm să merg cu sania. Aveam una mare şi îmi luam fratele sau prietenii şi ne bucuram de zăpadă. La câţiva metri de casă aveam o pădure mare şi frumoasă. La marginea ei ne găseam în fiecare an loc pentru dat cu sania. Stăteam mult afară, mai ales după ce luam vacanţa. Îmi aduc aminte că drumul cu sania îmi părea întotdeauna interminabil, ca şi cum acela era locul în care trebuia să mă aflu pentru totdeauna. Senzaţia asta mi-a plăcut şi m-a făcut de fiecare dată să trec peste ora la care trebuia să ajung acasă pentru a mă bucura de compania saniei.
V-am mai spus că ningea mult când eram eu mic? Ei bine, aşa era, ningea mult şi mergeam cu sania la magazin, la piaţă, la prieteni de faminie... Acum, între noi fie vorba, nu mergeam chiar peste tot cu ea, dar îmi place să cred că ar fi fost frumos să se întâmple aşa. M-aş fi dus cu sania şi la şcoală, dar mă temeam să rămân fără ea. Ne înţelegeam bine, nu ne certam niciodată, nici măcar atunci când îmi părea că nu vrea să urce cu mine în lift şi vrea să mai stăm puţin pe zăpadă, atât de grea era. O înţelegeam şi atunci, o înţeleg şi acum. Avea şi ea doar câteva luni în care să se bucure de viaţă, iar eu mă încăpăţânam să o duc acasă.
În momentul în care scriu asta, afară totul e acoperit de zăpadă, iar copiii se pierd printre sănii.

3 comentarii

  1. Lumi Cris spune:
  2. Si tu?! Eu zic sa lasi calculatorul deoparte si sa te imprietenesti din nou cu sania, sunt sigura ca si ei ii e dor de tine ;)
    Noi nu mai avem de mult sanie, fratele meu avea nevoie de una noua in fiecare iarna ^^

     
  3. hain spune:
  4. astfel acei copii te-au pus la scris :p
    nice..ai dreptate ningea . speram sa si mai ninga:p
    multam mult pt pana acum, pt ca m-ai citit si mi-ai apreciat scrisul . craciun fericit cu portocale si scortisoara :)

     
  5. Verde Ursuz spune:
  6. într-adevăr, ningea mai mult când eram noi mici. făceam cărări prin zăpadă cu o lopată cu mult mai mare decât mine pe care abia o ridicam. anul acesta, a nins atât de mult şi de frumos, încât am făcut din nou o cărare prin troiene. acum eu eram mai înaltă decât lopata îmbătrânită de vremea rea.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget