în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

îţi mai aminteşti crăciunul?: mircea golban

Scris de răzvan cîmpean duminică, decembrie 20, 2009

Cowboy şi maşinuţe
   
      Pe vremea copilăriei mele existau patru anotimpuri, bine delimitate. Pe vremea copilăriei mele, nu atât de îndepărtată, de Crăciun ningea, era zăpadă şi aveam cu ce să ne bulgărim în spatele blocului, uneori sau de cele mai multe ori, udându-ne până la piele.  Bineînţeles că atunci când ajungeam acasă mama ne certa, însă nu asta ne deranja pe noi, ci faptul că nu aveam voie să ieşim din nou afară şi să ne bulgărim pentru că iaraşi aveam să ne udăm.

      Aşa că, neavând ce face stăteam în casă, mă rog, apartament. De la un moment dat statul în casă ne plictisea. La televizor aceleaşi filme de Crăciun, pe care le văzusem pe toate cam de paisprezece ori, cu tot cu reluări. Eventual, mai jucam şah, dar cum mutările lui Paul nu sunt mai rapide ca cele ale unui
melc, era adesea plictisitor. O activitate pe care nu o întreprindeam când eram copil era cititul, îmi plăceau poveştile biblice spuse pe înţelesul copiilor, dar acestea ne erau citite de mama numai seara înainte de culcare. Jucăriile erau aceleaşi, nu mai prezentau nici un farmec pentru noi. Era plictisitor, ce să mai o învârtim pe o parte şi pe alta! Ne trebuia ceva nou, să ne farmece, să cunoaştem altceva sau pe altcineva, iar făcând cunoştinţă timpul să treacă mai lesne. De preferat pentru noi ar fi fost nişte jucării.

      Însă, mama avea o surpriză pentru noi, aşa cum avea întotdeauna. Îmi amintesc, sau mai bine spus îmi amintesc cu bucurie (aşa cum îi place lui Paul să spună), că atunci când eram mic dacă eram cuminte îngeraşul o să-mi aducă ceva şi în fiecare dimineaţă acel ceva care era ascuns în timpul nopţii de către îngeraş într-un sertar înalt la care nu puteam ajunge îmi era dăruit de mama împreună cu un pupic pentru că am fost cuminte, deşi recunosc că nu tot timpul eram.

      Era Crăciun, iar noi stăteam în casă plângându-ne mamei că  nu avem ce să facem. Şi atunci mama ne-a oferit cea mai frumoasă  surpriză de Crăciun, cel puţin aşa cred eu, nu ştiu dacă  fraţii mei sunt de acord cu mine. Ei bine, ce-a făcut mama ? Mama ne-a lăsat să ne văicărim, a mers la debara şi de acolo a scos un ghiozdan pe care apoi ni l-a adus nouă şi ne-a lăsat să-l deschidem. Am deschis ghiozdanul curioşi şi în el pe lângă jucăriile pe care mama le strânsese în acel ghiozdan cu câţiva ani în urmă pentru că aveam prea multe şi acestea nu erau necesare, am găsit fericire şi am regăsit dragostea pentru nişte jucării pe care le uitasem  şi care primeau din nou afecţiunea noastră, ambele părţi având de câştigat, ele fiindcă erau iubite, iar noi deoarece aveam cu ce să ne jucăm. „Îţi mai aminteşti de asta ? Da’ de asta îţi aminteşti ? Oau, ce tare!”

Dar voi, vă mai amintiţi Crăciunul ?

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget