în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

vechi: pe stradă

Scris de răzvan cîmpean duminică, noiembrie 22, 2009


Pe stradă s-a făcut târziu de mult. E întuneric, rece şi străin. Oraşul pare adormit şi el, ca într-o poveste veritabilă de Crăciun. Undeva, la marginea oraşului, în gară, doi copii cerşesc binecuvântare. Sunt greu de ignorat, îmbrăcămintea lor înseamnă o pereche de încălţei rupte, pătate cu noroi, nişte pantaloni cu ceva numere mai mari şi o bluză care nu reuşeşte să le ţină de cald. Se uită la tine, mai mult prin tine. Trebuie să ajungă şi ei "acasă" de Crăciun. Acasă, adică în sala mare de aşteptare, sală care le-a fost locuinţă în ultimele luni. Înainte, locuiau la subsolul unui bloc, dar era prea ruşinos pentru proprietari să îi găzduiască. I-au alungat în stradă exact când aveau mai mare nevoie de un loc încălzit pe care să îl poată numi al lor. Un loc unde să îşi poată petrece sărbătorile. Mama lor vine la ei, îi trage violent de mână şi le spune ceva. Copiii încep să plângă. Furase dintr-un magazin puţină ciocolată, ca să le poată da şi copiiilor ei senzaţia ca a venit Crăciunul. Pe semne, fusesem prea concentrat la cei doi ca să aud sirena infernală a unei maşini de poliţie. Femeia e bagată cu forţa în maşină, copiii îşi varsă în continuare amarul în lacrimi dureroase. Ea zâmbeşte şi le spune că o să fie bine, or să aibă şi ei o masă caldă, un pat... undeva într-un centru pentru copiii străzi. Încep să cred că intenţia ei fusese bine plănuită. Ştia să fure, dar ştia că nu poate să se întoarcă acasă la bărbatul care o bate în fiecare seară. Că nu o să fie niciodată capabilă să le ofere celor doi măcar o mică parte din ceea ce pot primi într-un astfel de centru. Copiii sunt luaţi şi ei cu o altă maşină, duşi la noua lor casă. Peste toate astea, o "doamnă" de vreo 40 de ani îşi expune public părerea: "Ce bine că i-a luat! Că deja mă enervau ţiganii ăştia. Şi aşa îi vedeam aproape în fiecare zi...". Cu siguranţă, nu o să îi mai vadă o vreme lungă! Locul lor nu mai e aici, aşa cum, în scurt timp, nu o să fie nici acolo unde sunt duşi acum. Locul lor e lângă mama lor..
_________________________
  • Povestea asta ar trebui să fie o pledoarie pentru un Crăciun adevărat. Unul din care să lipsească răutatea nemotivată, discriminarea sau nepăsarea şi în locul cărora să găsim bunăvoinţă, implicare şi puterea de a fi mai bun (dacă se poate, nu doar în aceste zile, ci în fiecare zi).

2 comentarii

  1. 100 Ro spune:
  2. Te invit sa te alaturi echipei 100 Ro.Te asteptam...

     
  3. Mi-am amintit Crăciunul... ;)

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget