în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Reverie (5/10)

Scris de Dacian joi, noiembrie 05, 2009

Cerul se deschide într-o paletă de culori, o minunăţie de nuanţe de albastru şi portocaliu, semănând a flăcări în orizont, mai departe ivindu-se pădurea acum neagră, cu mişcări alene la vârfurile înţepate, semn al vântului ce adie uşor, iar forfota produsă de zecile de persoane în toiul pregătirilor e surdă, parcă încercând să sublinieze taina. Cum păsările, în marea lor măsura, dorm, singurele aripi ce se mai pot zări sunt statice, dar nu le aparţin lor, ci oamenilor în halate albe, contrastante nopţii, fiinţe cu o abilitate uimitoare în a sta pe loc vreme îndelungată. Dinspre fundul străzii liniştea se înteţeşte până la Cireş, copilul aflat în grija femeii despre a cărei origine nu se ştie absolut nimic, Buna cu poveşti, de la care a auzit atât de des basmul lui Făt-Frumos încât de data aceasta să se poată lipsi. Prima noapte dintr-o serie probabil infinită când eroului i se permite să trăiască. Curiozitatea lui Cireş nu avea limită şi putea paria, dacă ştia cum se face, că are să afle un secret ascuns multora, deoarece nu i s-a întâmplat măcar o dată să îi audă discutând aşa ceva şi nu e ca şi cum poţi ignora un fapt desăvârşit. Unul din oameni aude în spate glasul subţire al unui copil, cu toate că nu putea distinge sexul celui care îi vorbeşte:
- De ce nu le lăsaţi în voie?
Cireş era nemişcat acolo în aşteptarea unor lămuriri, surprins plăcut de aspectul caraghios al bărbatului, cu zâmbetul entuziast în priviri. Avea atât de multe întrebări că nu putea să adreseze nici una, la volumul impresionant în care veneau, fără să facă discriminare. Motiv pentru care stătea neclintit, mai puţin înalt decât gardul rahidic, însă mult mai statornic.
- De ce nu le lăsaţi în voie?
- Ce doreşti tu, copilule?
Vocea lui avea un bâzâit aparte.
- De ce nu le lăsaţi în voie?
- Ce să lăsăm?
- Florile.
- Vine toamna, ţie nu ţi-a spus nimeni asta? Cum te numeşti?
- Eu sunt Cireş.
- Uite, copilule, eu şi colegii mei preparăm natura pentru cel mai frumos anotimp din câte există. Şi sunt patru anotimpuri, trebuie să ştii asta. Iar acum urmează toamna, care, nu ştiu dacă ţi-am spus, e cel mai frumos anotimp.
- Ce e acela un anotimp?
- Un timp ceva mai lung.
- Acum nu e tot un anotimp?
- Nu te înşeli deloc, copilule! Este vară.
- Îmi place, e cald. Era totuşi puţin rece.
- Dar toamna, cel mai frumos anotimp din cele patru are avantaje consi...
- Ce e acela un avantaj?
- Este un plus, ceva de bine. După cum spuneam, nu mai e nimic să se compare toamnei, iar eu ar trebui să ştiu, că mă ocup de toate, alături de colegii mei.
- Cine sunt colegii tăi?
- Ca şi mine, ei sunt spiriduşi ai naturii...
- Ce e acela un spiriduş al naturii?
- E ca un spiriduş normal, numai că se ocupă de preschimbarea naturii.
- De ce?
Discuţia lor a continuat mult, amânată periodic de scurte retuşuri pe care acel om în halat alb impecabil le aplica grădinii. Copilul a aflat astfel despre particularităţile fiecărui anotimp, dintre care toamna pare cel mai frumos. Apoi l-a luat pe Cireş de mână şi l-a plimbat pe la toţi ceilalţi, să îi prezinte treaba tuturor. De exemplu, unul cu părul lins şi privirea pierdută trata solul nu cu substanţe verzi, ci cu o baghetă ce lucea la capăt.
- El e Horaţiu şi nu îi place să fie deranjat. Între noi să fie vorba, nu cred că mai îi funcţionează bine cerebelul.
- Ce e acela un cerebel?
- O parte din creier?
- Dar un creier?
- Mintea umană. Să-mi termin ideea...
- Voi aveţi creier?
- Evident, toată lumea are. Horaţiu e unul din cei mai vechi spiriduşi ai naturii din unitatea noastră. Şi el crede că nu poţi avea muncă mai frumoasă decât să pregăteşti toamna. Vara e un anotimp al liniştii, al confortului - care e tot linişte, doar mai pretenţioasă - când nimic nu se petrece cu adevărat, asta o face specială. Vara poţi tot aştepta spectacol, că nu ai să găseşti, motiv pentru care, copilule, poţi să te odihneşti şi e plăcut să te odihneşti. E şi un anotimp al descoperirilor, pentru că atunci când nimic nu se schimbă ai timp destul să descoperi ceva ce e mereu la fel. Horaţiu întăreşte solul, adică îl face mai tare să poată susţine frunzele pe care le dăm jos din copaci. Misiunea noastră...
- Ce e o misiune?
- O datorie. Iar a noastră e să scoatem natura din linişte, să o colorăm, chiar dacă mai diversă decât vara nu putem, să îi redăm activitatea. Copilule, toamna e atunci când trebuie să te îmbraci mai gros, când poţi gusta din fructe, nu neapărat dintr-un cireş, dar din multe alte roade. Tot ce se construieşte vara prinde sens toamna, ca şi cum un om devine mai mare cu un an, tot aşa natura devine mai mare cu un an. Dacă ţi-a plăcut vara, imposibil să nu te bucuri de ceva cu atât mai frumos.
Cireş se gândea că spiriduşul naturii care tot vorbea e un om, căci nu a spus el că are creier, care e mintea omenească, deci şi mintea lui, a unui om. Nu numai că îl încurca informaţia, acum îşi dorea şi el să devină tot spiriduş al naturii, iar traseul pe care-l urma spre a-i cunoaşte pe toţi întărea proiecţia despre viitor. Dificil era să se decidă ce să aleagă din tot ce îi era prezentat: stropitul frunzelor din copaci, întăritul fructelor şi vopsirea lor, golirea borcanelor cu aer rece şi ceaţă, crearea norilor atât de grei că trebuiau trei persoane să le pună pe cer, ce era şi el decolorat la gri, ofilitul florilor, negocierea cu păsările pentru a le convinge să plece de aici, zborul până la soare unde să sufle cu forţă şi el să îşi piardă din intensitate, răsturnarea noroiului peste pământ, plantarea altor flori pe câmp, tratarea separată a brazilor ori micşorarea duratei zilei, despre care oricum nu era lămurit cum se face, părând un procedeu mult prea tehnic pentru noaptea respectivă. Brusc lui Cireş i s-a făcut frică, nu pentru el, căci el era în siguranţă, dar nu şi gâzele pe care le văzuse mai devreme, prea mici să-şi poarte singure de grijă. Aşa a aflat că nimeni nu e exclus din planul muncitorilor, nici măcar gâzele. Întrebările nu s-au secat, din contră, dacă le-am fi numărat, acum erau mai multe. Cine alege că s-a terminat vara? De ce nu e mereu toamnă? Oamenii chiar nu ştiau de existenţa spiriduşilor naturii? Cum se face că nu a aflat numele vorbăreţului de lângă el? Ce e senzaţia aia de pe piele? O gâză pe piciorul dezgolit îl deranjeză din concentrare, vrea să o îndepărteze, dar deja era tardiv. Cireş s-a trezit în curtea casei, pe lună plină, cu craterele formând un zâmbet palid, strada goală şi munca terminată. Nu a fost doar un vis. Următorul camarad al lui Cireş o să fie un arici, găsit tocmai în dimineaţa întâmplării nemaipomenite.
La vârsta de 6 ani o să-i fie dezvăluit secretul tuturor animalelor din pădure, cărora, cu această ocazie o să le mărturisească misterul fulgilor de zăpada, descoperit în această noapte. Pe atunci are să înţeleagă avantajele, adică plusurile, toamnei înaintea oricărui alt anotimp şi să poată explică oricărui curios de ce nu trebuie să regreţi niciodată vara. Dragostea, o să gândească mai târziu, nu ţine de aşteptările noastre, iar dacă e aşa, aia nu mai e dragoste. Interesul pentru cunoaştere o să-l trimită adesea în lumea cărţilor, de unde să citească şi explicaţia ştiinţifică trecerii de la un anotimp la altul, rotaţia pământului în jurul soarelui, mişcarea de revoluţie, teorie ce o să-l amuze teribil. După ce împlineşte 10 ani, o presupusă etapă importantă din viaţă, Cireş va începe să-i scrie mamei sale, faţă de care o să-l lege un dor inexplicabil, pentru ca apoi să fie încercat de primele emoţii ale iubirii. Da, viitorul lui Cireş e promiţător!

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget