în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

moartea, obsesiv-comic-plicticos

Scris de Dacian miercuri, octombrie 14, 2009

A murit o vecina. O femeie grasa, imensa, parca patrata de la atata grasime de la gat in jos, o inculta, dupa cum sunt multi altii. O ipotetica viitoare mama. Nu prea m-a interesat persoana ei, dupa cum nu prea sunt curios de nimeni aici, cu exceptia unor glume impartite cu Razvan, despre dimensiuni si limbaj. Dar unde e ea acum? Inlontru? Cand am aflat ca s-a dus, un zambet rezervat a aparut pe chip, in special pentru ca decesurile mi s-au parut mereu hazlii, in sensul de "uite inca unul care nu mai e". Probabil ca din punct de vedere moral si social o asemenea atitudine ma transforma intr-un om rau, daca nu rece. Si sunt asa cu totul, deoarece in afara de cativa oameni dragi mie, ceilalti nu au decat sa moara si mie mi-e tot una. Curiozitatea cu privire la ce urmeaza nu dispare insa niciodata. Daca puteam spune ceva despre vecina mea, fara sa fie cu totul rau intentionat, dar in spiritul pe care moartea il aduce in mine, e ca a fost o femeie cu o pofta grozava.

Moartea ma lasa intotdeauna cu intrebari. Ma gandeam chiar sa merg la un preot si, sub un pretext mincinos, sa il rog sa imi explice ce se intampla cu un suflet, ca trupul ajunge de obicei hrana unor vietuitoare prea scarboase sa ma preocup cu ele. Nu e ca si cum mi-ar pasa de explicatiile pline de necunoscut pe care acesta mi le-ar servi, ca am invatat pe propria piele sa nu ii mai cred, dar cred ca s-ar demonstra cumva revelator sa vezi cata incredere poate avea cineva in naivitatea sa. Oare ea, vecina, fosta, pluteste printre noi? Si nu o spun la modul ca pana acum asta ii era imposibil din cauza greutatii. Ma rog, daca mai exista, ce simte ea?

Nu e neaparat o cautare filozofica, nici pe alocuri, nici mascata. E o nedumerire nesatisfacuta pana acum de nimeni. Cine, pana la urma, iti poate spune ceva sigur despre acel inevitabil moment la vietii, fara sa para ca vorbeste prostii. Si am senzatia ca trecerea noastra prin viata, constientizarea fragilitatii si mortalitatii unui corp pe care il primim si il ducem aproape fara sa comentam (cu toate ca superficialitatea ne impinge si acolo), toate ne fac si mai dispusi sa credem intr-o putere divina care controleaza fiecare detaliu al acestei lumi si care trebuie sa aiba grija de noi. Fara placerea de a face nota discordanta, eu nu prea mai pot sa cred in asa ceva. Si e din nou un fapt distractiv aici. Pentru ca oricat incerci sa te convingi de lipsa unui dumnezeu, viata ta, in cele mai multe cazuri e condusa de o ipoteza probabil falsa pe care te stradui sa o contrazici. Cat de frumos o sa fie sa ne inselam cu totii.

Moartea e ceva vital din punct de vedere al constiintei ei, dar fuga noastra de responsabilitate (ba ca ce facem in viata asta, ca si cum ar exista alta, conteaza, ba ca nu) diminueaza satisfactiile, de la cele emotionale, fizice si intelectuale pe care le putem experimenta. Observ cum grasa care ajunge imediat o parte din ritualul murdar al bocelii si mormantarii e doar inca o constanta a stagnarii nostre. Ea a esuat iremediabil, chiar daca moartea, in chip moralizator, a insemnat si o viata, printr-o operatie de cezariana. Era mai poetic invers.

Daca e sa mor, nu va mai agitati pentru lipsa mea, ca sigur o sa fie acolo un nenorcit ignorant care sa vada in trecerea mea numai moartea unui om gras, cumva hazlie, pentru ca el m-a intrecut, iar el, la vremea potrivita, sa se desparta de lumea asta ingrijorat de ceea ce urmeaza, zambind probabil pentru ca in sfarsit i se intampla si lui.

___

30 septembrie 2009

1 Responses to moartea, obsesiv-comic-plicticos

  1. Cineva spunea că: "moartea e un fenomen simplu în natură, doar oamenii îl fac să pară înfricoşător". Deşi nu îmi aduc aminte cine a făcut această afirmaţie, ea mi-a rămas întipărită în mine pentru că mi-am dat seama că, de fapt, aşa este. Cât despre ce se întâmplă cu sufletul după moartea fizică, asta deja este o altă chestiune.

    Frumos articol!

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget