în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Reverie (2/10)

Scris de Dacian joi, septembrie 24, 2009

2.  Să salt, să salut, să sărut portrete


Scurgerea timpului în spaţiul dăruit lui Cireş e sinonimă cu uitarea, după cum mulţi presimţeau încă de atunci că se va întâmpla şi cu ei, dar nimeni nu-şi mai amintea, desigur. Posteritatea, cartea imaginară ce trebuia să consemne evenimente majore s- a făcut nevăzutăde ani de zile, cam în aceeaşi perioadă cu primul strigăt de viaţă, acoperit de mucozităţi al copilului-speranţă, anticipat acolo precum Mesia, deşi nimeni nu recunoscuse, iar acum nu mai aveau urmă de aşa ceva în memorie. Când oamenii şi-au înţeles caracterul trecător, condamnaţi la grămadă, uniformi unei sorţi comune şi nemiloase, au început să scrie, cel puţin aceia care ştiau, reduşi ca număr şi ei. Învăţaţii, chiar dacă peste medie de pregăţiţi în cele mai vaste domenii, erau egoişti şi aroganţi, crezând că toată truda lor pentru ceilalţi, sacrificiul astfel depus merita ca premiu solicitat nemurirea. Dorinţele rămânând neîndeplinite, aceia cu carte, cele mai respectate persoane ale locului erau mereu nefericiţi, pentru că oricât citeau nu puteau să răspundă provocării de a se diferenţia de prostime. Cu generaţiile care le-au urmat, învăţaţii au ajuns tot mai puţin învăţaţi, în aşa măsură că oricine din grămadă se descurca mai bine decât ei în domeniile pe care susţineau că le stăpânesc, dar mai fericiţi în neştiinţa lor. Nefericirea a făcut cunoaşterea mediocră ceva obişnuit, astfel că astăzi se întâlnesc puţini fără minime noţiuni generale. În acest context avea să crească Cireş. Acolo unde Posteritatea imaginară îşi pierduse din pretenţii şi devenise un fel de almanah al tuturor, încât ultimele scrieri fictive păreau să intre intenţionat în contrast cu începutul.

Când deja umbla, pasul lui părea un dans în care privitorii se pierdeau, fără să realizeze exact dacă ceva divin sau diabolic s- a revărsat în trupul acestuia. Oamenii doreau să i se asemene, alăturarea dintre ei şi copil să fie mai mică decât spaţiul care îi desparte, dar el creştea indiferent de gândurile separate pe care o seamă de necunoscuţi, crescândă zilnic, i le purtau. Olga, pentru că deja mama nu mai era, din cauza unor evenimente pe care niciodată nu are să le înţeleagă pe deplin, îi citea poveşti înainte să adoarmă şi îl mângâia pe creştet, trimitându-l în lumea viselor din care oricum făcea parte constant cu un fel de siguranţă care avea să-i poarte numele: Buna cu poveşti. Iar Buna cu poveşti apărea mai ales seara şi câteodată fără carte, pentru că Cireş părea să-i ceară mereu aceeaşi poveste, de care se îndrăgostise fără să îşi dea seama, în lipsa companiei mamei, deoarece băiatul o să aibă nevoie mereu de un ritual care să fie mai puternic decât el, cumva involuntar, dedicându-i-se cu totul. Da, Buna cu poveşti ştia pe dinafară istoria lui Făt-Frumos şi a Ileanei Cosânzeana, încât, din vina minţii ei vulnerabile începea să o rostească pe stradă, în discuţiile cu alte persoane, în timp ce gătea, chiar şi când i s-a luat interviu de către un post de televiziune pe o temă care nu o interesa, ceea ce îi amintea de Cireş şi făcea momentul unul plăcut. Dar mai ales plăcut datorită încurcării căreia îi căzuse pradă în asemenea fel că a început să creadă povestea ca pe o amintire, amintirea ei. Buna cu poveşti primise de la copil un cadou neaşteptat: viaţa înapoi, ca raţiune de a trăi, chiar dacă nu erau amintirile ei şi cu toate că urma să trăiască mult timp şi fără imboldul de entuziasm.

Cuvintele lui Cireş au apărut târziu, iar oamenii din apropiere îl suspectau de retard. Se mirau cu gurile căscate, ceea ce lăsa acces privirii la danturile lor cariate, că aşa ceva nu s-a mai întalnit, că nu e lucru curat şi că săracul băiat trebuie că e bolnav sau blestemat, dar, până la urmă, cine să blesteme un asemenea copil, deci bolnav era? Au chemat doctori acasă la el, chiar l- au dus la câţiva şi în dimineţile când Cireş era la un consult parcă nimeni nu mai gândea în altă parte. Nimic nu părea să meargă şi copilul devenea mai tăcut pe zi ce trecea, întărind falsa opinie că nu ştie să vorbească. Lunile le-au adus resemnarea celor din gospodărie şi nu numai, dar atât, pentru că nici un cuvânt nu avea să iasă pentru încă un timp din gura băiatului. Cu toate acestea, privirea lui era mereu fixă, dornică să înveţe, să filtreze din ce i se transmitea. Ceilalţi considerau prostul său obicei un alt semn de tulburare psihică, dincolo de faptul că nu ştiau niciodată să îi spună aşa, dar insistau, cu cât trecea mai mult timp în tăcere că lui Cireş nu îi va auzi nimeni glasul. Într-o zi, fără să se aştepte cineva, fără măcar să încerce să-l provoace în acest sens, copilul a zis: Vorbesc, dacă am cu cine. Vreau un prieten.

Nimeni nu l-a auzit, aşa că i -au făcut rost de o bicicletă, era roşie, aşa a vrut-o, cred ca aşa au visat şi alţii pentru el. Purta bicicleta oriunde, i-a pus şi nume, Cireş având să -i spună noului său prieten Vlad, pentru că aşa ştia că trebuie să-l numeasca pe băiatul cu care să-şi petreacă tot timpul. Vlad. Lui Vlad îi spunea ceea ce nimeni nu putea să asculte, despre cum în podul casei lor trăiesc fantomele străbunilor săi şi că nu e bine să urci fără permisiune. Vlad ştia că Cireş nu vorbeşte cu altcineva şi lui Vlad îi plăcea să-l aibă de unul singur. Îl asculta când avea să-i spună, în plimbările lor prin pădure, despre vechi civilizaţii care au domnit exact acele pământuri, cum ei erau războinici şi trăiau separat de femei şi cum Cires nu înţelegea de unde a venit schimbarea. Pentru că nu se cerea niciodată, nici unul dintre cei doi nu a considerat că şi Vlad trebuia să vorbească, de parcă bicicleta cea roşie îi luase locul de tăcut exterior.

În bicicletă parcă zbura, nu pentru că s- ar fi desprins de pământ, deşi, sunt sigur, dacă-şi solicita cât de puţin capacităţile îi era floare la ureche. Cireş, cum îl strigau toţi cunoscuţii, dar nu numai, cei mai mulţi în şoaptă, făcând din urletul lăuntric ceva magnific, de parcă era adresat unei zeităţi temătoare, creştea obişnuit, în ciuda presupunerilor că se înalţă prea repede. Fiind un copil liniştit, nu avea cum să observe ritmul dezvoltării sale. Acasă îşi petrecea timpul muşcând cu dinţii lui albi şi fragezi din orice îi cădea la mână, pentru că Cireş trăia cu impresia că aşa e normal, încă de când a întâlnit în pădure o veveriţă-n timpul mesei. Animalul micuţ, chiar mai micuţ decât el, i-a evitat prezenţa din secunda în care amândoi au devenit conştienţi de celălalt de lângă. Era pentru prima dată când cunoştea respingerea şi băieţelul a ajuns să creadă că veveriţa e singura care-l cunoaşte, respectându-i cu durere decizia de a pleca.

Afară era mereu cu bicicleta, prietenul său roşu zgâriat adesea din pricina relaţiei lor năbădăioase. Nu neapărat că se certau, dar parcă fiecare voia sa facă ceva diferit cu celalalt. Cireş îşi propunea să îşi aseze fundul pe Vlad, fără să înţeleagă de aici ceva neplăcut, dar Vlad, oh, Vlad voia cu totul altceva. A ajuns chiar să devină un obsedat al centrului de colectare de fier vechi, despre care visa că e raiul, pentru că Vlad a fost mereu un băiat credincios, chiar înainte să devină al lui Cireş şi să se împrietenească cu el şi îl ducea pe acesta din urmă acolo, atunci când nu era atent şi credea că el deţine controlul. Despre acest lucru, băiatul şaten şi uşor pistruiat nu avea să afle niciodată, nici în timpul încă scurtei lor relaţii, nici mai târziu. Observase că monologurile sale au tot mai puţin impact, iar călătoriile în doi erau acum lente şi vântul provocat de ei nu îi mai întâlnea niciodată, dar nu a suspectat aşa ceva, poate tocmai pentru că Cireş e un copil naiv si avea încredere oarbă în Vlad, despre care nu se îndoia că îi poartă acelaşi respect.

Într- o dimineaţă, după ce noaptea visase din nou că Făt-Frumos îşi dă ultima suflare în braţele Ileanei Cosânzeana şi nu invers, viaţa lui Cireş, măruntă şi ea până acum, avea să fie rostogolită de o forţă străină realităţii sale, cu care deja ajunsese la pace în somn: moartea. Când toţi îi spuneau, ştiind că el nu poate să vorbească, de furtul bicicletei roşii, fără nume, copilul fabrica în ochii săi, pentru prima dată după mult timp, lacrimi pe care avea să le reverse în singurătate, nu pentru că vecinii nu erau demni de lacrimile sale, chiar nu se gândise la asta, dar nu aveau să îl citească pe Vlad acolo, ceea ce pentru Cireş era o jignire la care nu îşi va supune prietenul.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget