în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

destinatar închipuit. amalia şi remus #1

Scris de răzvan cîmpean marți, septembrie 08, 2009


A venit momentul să răspundă unei scrisori. Pentru moment, îi pare cea mai dificilă misiune din câte i-au fost încredinţate vreodată şi nimeni nu ştie exact câte i-au fost. Ia scrisoarea şi, după ce o reciteşte, îşi pregăteşte hârtia. Zeci de întrebări îi fugeau în minte. "Dacă scrisul nu o să fie acelaşi?", "Oare cum îşi începe Amalia scrisorile?" erau cele mai puternice.

Domnul meu drag,

Ţin în primul rând să-ţi mulţumesc pentru scrisoare, rândurile tale mi-au umplut iar sufletul de bucurie şi căldură. Da, Remus, în continuare mă întreb dacă merit asta din partea ta, fiindcă ştii bine că oricât de mult mi-aş dori, tot nu am putea vreodată să ne vedem. Felul în care îmi scrii, faptul că faci asta cu atât de multă delicateţe îmi dovedeşte încă o dată că am avut dreptate când am decis să continui să-ţi scriu şi după ce Flaviu s-a stins. Nu ştiu dacă am reuşit vreodată şă-ţi mulţumesc pentru felul în care ai reacţionat atunci, pentru că ai fost mai prezent ca oricând şi pentru că ai ţinut să vii la înmormântare unde nu mă îndoiesc că ai fost. Dacă atunci aş fi reuşit să mă opresc din plâns, dacă aş fi ştiut atunci să mulţumesc, atunci nu aş mai simţi greutatea asta în mine. Nu doresc să te împovărez, ştii bine asta, dragul meu.
Îmi spun că ar fi mai bine să mă opresc, să mă gândesc la ziua în care fratele tău te-a vizitat, la minuţiozitatea cu care ai pregătit masa, la dragostea cu care i-ai aşteptat. Asta reuşeşte să mă facă încă să mă simt bine. Undeva în săptămânile care urmează va trebui să fac la rândul meu o vizită nepoţilor pe care ştii bine că nu i-am văzut de mai mult de jumătate de an. Ieri am vorbit cu Andreea la telefon şi am izbucnit în lacrimi când mi-a spus Buni, mi-e dor de tine. Am scăpat receptorul pe jos, era să mă lase şi pe mine picioarele, dar am rezistat. Am sunat înapoi, exact aşa cum tu m-ai învăţat, am minţit cum că s-ar fi întrerupt şi am cerut să mai vorbesc cu Andreea. Nimeni, dar absolut nimeni, nu ne-a prevenit că bătrâneţea e atât de tristă. Mă simt din nou depăşită de singurătatea în m-am afundat, mi-ar plăcea uneori să nu îmi mai fie frică să îl chem pe Aurel aici. A insistat rândurile trecute când am vorbit, dar am găsit mereu câte o scuză.
Ieri am ieşit puţin în parc şi, chiar dacă vremea a început să se înrăutăţească, am petrecut câteva ore acolo pe o bancă uitându-mă pur şi simplu la oameni, în special la cei tineri pe care îi invidiez şi detesc fiindcă nu sunt conştienţi de frumuseţea şi norocul de care au parte.
Mă simt nevoită să închei aici, nu aş mai ştii ce să spun. Şi aşa am deja impresia că mi-am pus orice supărare mică în rândurile de azi.
Aştept cu drag să mă linişteşti,
Amalia
A fost de departe unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-a făcut vreodată. Spaima care îl încerca acum voia să se convingă că e normală. Întrebările îi fugeau din nou în minte şi se gândea cu oarecare groază de ziua următoare când o să-i răspundă Corinei în numele lui Andrei. Îşi dădu seama că nu a reuşit nici măcar să se întrebe de ce aceste scrisori ajung la el, care e semnificaţia, dacă e într-adevăr nevoie să răspundă. Nici măcar o clipă nu s-a gândit că asta e o situaţie incorectă pentru el, căci ştia cât de incorect e pentru cei care urmau să nu mai primească răspuns. Îşi trase sufletul şi, cu promisiunea că o să se odihnească, îşi făcuse nişte ceai şi micul dejun. Tocmai începuse o dimineaţă frumoasă, păcat că nu se putea gândi la altceva decât la scrisori, la câte urmează să mai vină, la tragediile pe care le ascund, la bucuria şi tristeţea pe care o să le simţă când o să le citească sau răspundă.

4 comentarii

  1. Miruna spune:
  2. eu cred ca ar trebui sa publici tot absolut tot ce este pe acest blog. tu chiar ai talent!!! esti constient de asta?:)

     
  3. Miruna, îţi mulţumesc pentru cuvintele astea! Inima mea îţi mulţumeşte mai mult, ai făcut-o să tresară de uimire. Talent? Nu ştiu, Miruna, chiar nu ştiu dacă e vorba de asta. E, mai curând, o plăcere. Şi mă bucur să top împărtăşi asta cu voi, indiferent ce e:)!

     
  4. Miruna spune:
  5. :) si pentru mine este o placere ce fac. dar acum este vba despre tine si ce faci tu. ai o imaginatie fff bogata. esti atent la cuvinte, se asezi cu grija in fraza. gandeste te ca aceste cuvinte vin de la un om care se hraneste cu cuvinte, lucreaza cu ele... sunt redactor :)))) ce naiba:)) deci mie mi ar placea sa aud ca ai scos o colectie, o carte:)

     
  6. Apreciez foarte mult ce ai spus aici, dar trebuie să recunosc că nu ţintesc în direcţia asta. Pentru că cea mai mare spaimă pe care o am când vine vorba de ceea ce scriu e că nu e de calitate.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget