în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

creaţie: suspinul tău, plecarea

Scris de răzvan cîmpean vineri, iunie 26, 2009

Stătea la etaj. Jos era un magazin. Vindea orice acolo, îmi plăcea. Acum balconul era gol. Mă aşteptam să fie acolo, pe scaun, să mă salute. Îmi fac curaj să urc. La întrare, într-o bluză neagră, sora lui plângea. Totul se întâmpla atât de repede, mă mir că am recunoscut-o. Oamenii treceau pe lângă mine în viteză, mă loveau, mă împingeau.
Păşeam mecanic, treaptă cu treaptă. Fiecare în parte mă ştia. Uşilor le-am zâmbit şi împărtăşit confesiununi de multe ori. Numere zgâriate în pereţi. 17, ziua în care l-am cunoscut; 26, ziua când am atins pentru prima oară, cu vârful degetelor, urmele de pe braţul lui, când am îndrăznit să îl simt. Îmi amintesc când le-am făcut pe toate. Unele erau ale lui. Le-am pipăit, le-am retrăit. Joi seara, două fursecuri, trei medicamente şi noi pe patul lui. Luni dimineaţa, s-a trezit, iar eu aplecat în faţa lui i-am zâmbit şi l-am speriat. Amintirile sunt vii acum. Încă două trepte. Văd uşa în faţă, mă blochez. Numele meu era scris acolo. Era scrisul lui, un scris mărunt şi adunat. Mai jos de nume, două rânduri. Cel pe care astăzi l-am lăsat în urmă, singurul care va veni, singurul care va ştii. Singurul care va conta. Continuă tu. Mă speriu şi rămân blocat. Îmi revin şi intru. Un pat, o noptieră metalică şi câteva medicamente. Nu ştiu de ce mi-a venit rău când le-am văzut, mi-a venit, pur şi simplu. M-a lovit mirosul lui, miros de bătrân. Ieşise când am deschis uşa. Mă aşez pe pat şi aştept. Pe el. Mă întind şi la puţin timp după intră în încăpere o femeie. Silueta asta am mai văzut-o cândva. , mi-e tare cunoscută. Se apropie de mine, zâmbeşte, îmi pune mâna pe umărul obosit şi spune:
- Iar ai plecat fără să-mi ceri voie. Sştii bine că nu-mi place. Întinde mâna aici!
O privesc cu ochii mari şi uimiţi. Îşi mută mâna de pe umăr pe cap şi mă mângâie uşor. Apoi îmi apucă mâna şi scoate din buzunar ceva. O injecţie.
- NU! O să mă adoarmă, nu vreau! Te rog, nu! El trebuie să vină, trebui!
- Ştiu! Stai liniştit, nu te mişca!
- Şi dacă adorm când vine? Vine, aşa-i?
- Vine! Te trezesc eu. Acum nu te mai mişca, te rog!
Din nou căldura care-mi inundă trupul. Curgea prin mine, pleapele îmi deveneau grele, respiraţia dureroasă. Nu-mi mai simţeam mâinile. Femeia se îndepărtează, nu îi mai aud respiraţia. Atunci, pe jumătate adormit, l-am revăzut. Eram acolo. 14.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget