în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

creaţie: paşi spre nicăieri #2

Scris de răzvan cîmpean vineri, aprilie 10, 2009

...

Să-mi explice cineva cele întâmplate. Trebuie să fi fost doar în capul meu! Trebuie! Adică, ce e cu acele locuri, de ce m-am aflat eu în ele? În fine, toată povestea asta-mi face capul să explodeze. E mult prea cald. Oare m-am mişcat de aici, oare am adormit? Jur că mă depăşeşte prezentul. Şi apoi, cum o să ştiu eu să ajung din nou acolo? Deja căldura asta mă enervează! Şi muzica, oare chiar mi-am pus eu să ascult aşa ceva? Nu am mai ascultat asta de mai bine de o jumătate de an... În fine, poate ar fi mai bine să mă îndrept spre casă. Apropo de casă, locuiesc singur într-un apartament destul de încăpător pentru mine şi visele mele.

Treptele până la etajul 4 au fost de data asta destul de dureroare. Trăgeam tare de mâneca bluzei pe care nu eram conştient că o purtam. Oamenii şi îmbrăcămintea lor ciudată. Şi toate aparenţele pe care încearcă să le lase prin asta. La ce bun să par azi ceva ce nici ieri şi nici mâine nu o sa fiu? Azi mă frustrează întreaga populaţie cu a lor filozofie de viaţă, cu etichetele lor, cu prejudecăţi, cu lipsă de încredere. Am ajuns să mă mut singur tocmai fiindcă toţi cei pe care îi credeam prieteni nu s-au dovedit altceva decât nişte mincinoşi afurisiţi. Oamenii, superficialitatea şi pierderea de vreme. Ce stupid să mă gândesc la asta când eu nu-mi pot explica ziua asta! Sigur că da, e cald, copile... Haide, fă-ţi un rost în viaţa asta lipsită din start de rost! Fii bun şi adu-mi visele aproape, nu sta degeaba! O să plutesc peste voi, peste banii pe care îi adunaţi, peste minciunile pe care le spuneţi, peste oamenii pe care îi înjuraţi sau peste cei care vă iubesc deşi nu meritaţi. Acum o să tac!

...

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget