în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

trist, ordinar, cluj

Scris de Dacian miercuri, martie 11, 2009

O pereche nouă de cizme oribile erau purtate în gara clujeană de o fată al cărei comportament îmi amintea de satul spre care mă îndreptam. Doi maimuţoi o însoţeau în spate precum propria-i umbră si scoteau sunete specifice acestor mamifere. Caloriferul era cald si murdar. Distrăgea atenţia de la spectacolul în care involuntar luai rol de privitor. Pot să te observ cât timp te manifeşti ca un retardat? Cu cat mai daţi fericirea?
Mai departe îşi face intrarea în locul acela strălucitor prin mizeria lui o adunătură de ţigani gălăgioşi, o pată de culoare şi stridenţă pentru ce avusesem până atunci. Sar pe automatul de cafea, să îl întrebe de sănătate şi mărunţiş. La uşa din colţ era o femeie bătrână cu doi saci plini şi grei, plus o sacoşă lângă ea, aşa că am zis să încerc să îi fac o poză, două, sărmanei. Mă gândeam cumva cu tristeţe că aşa ceva nu o să mai întalnim multă vreme în Cluj, anume oameni care să-ţi vorbească de alte vremuri, locuri diferite, uitate de privirile orăşenilor. Trisţete era şi pentru soarta ei nefericită, care a adus-o să doarmă în lumina becurilor stricate de acolo. Apoi un joc. Acesta, la care ne-am râs teribil:





O gară destul de goală, de altfel lipsită şi de agenţi de pază, poliţişti, jandarmi, mă rog, goală. Cât am mai putut să râdem! Nimeni, asemenea mie sau persoanei cu care mă aflam, nu a scos un cuvânt către ei. Un băiat doar, însă în altă direcţie, observând cu fermitate: "Aştia nu trebuie filmaţi, trebuie bătuţi!". La o jumatate de oră după îşi face simţită prezenţa agentul de pază, un ţăran frust, dobitoc, parvenit al unei puteri pe care poate o duce şi în pat, să doarmă cu ea, că aşa tare îi mai place. O alungă pe băbuţă din gară, pentru că, vezi Doamne, nu are dreptul sa stea acolo. Suntem un oraş civilizat, totuşi, nu ne permitem aşa dezgust, domnilor! Cum se aruncă pe geam bani publici pentru angajaţi tâmpiţi care nu sunt în stare, în definitiv, de nimic! Precum jandarmul şi poliţistul de dinainte de incident, care l-au luat în primire pe un biet cerşetor, părăsit şi el de facultăţile mentale, ca ceilalţi doi. Ori, cum, în urmă cu poate deja un an, un agent din acesta îmbrăcat în negru şi cu desen pe umăr, deduc, gol în cap, loveşte un băiat negru epileptic ce intră într-o criză puternică, înconjurat de alţi oameni, urlând şi ei, de am crezut că îşi tăiase piciorul între roţile trenului. Facem risipă, risipă, risipă. Mă întreb dacă l-au pedepsit superiorii lui pe nenorocit. În fine...
Iar noi ne-am râs la jocul ţiganilor, că suntem români, clujeni, demni, nu avem spirit civic, dar umor peste poate, ne lipseşte simţul ordinii, dar îl compensăm cu "aflarea în treabă" pe care e atât de revoltat Cristian Tudor Popescu. Noi până şi asta am uitat, revolta.
Bravos, monşer, halal să-ţi fie!

2 comentarii

  1. Saracul copil!:(

     
  2. ba eu cred ca acel copil era cel mai "bogat" dintre toti aia...:))

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget