în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

creaţie: paşi spre nicăieri #1

Scris de răzvan cîmpean vineri, aprilie 03, 2009

Oraşul părea să-mi ofere aceleaşi interminabile poveşti plictisitoare, aceiaşi oameni grăbiţi care aşteptau nevrotici culoarea verde a semaforului, copiii cu ghiozdanele lor imense care îşi croiau calea spre casă într-o agitaţie adultă, adolescenţii care se ţineau de mână nu pentru a-şi dovedi afecţiunea reciprocă, ci, mai curând, pentru a simţi un sprijin social în celălalt, căldura greu de suportat care mă făcea să regret plecarea mea tardivă, gălăgia asurzitoare într-un loc în care chiar speram să-mi găsesc liniştea adâncă. Nimic nu mai funcţiona! Încercările mele repetate de a găsi frumosul în concitadini începuseră de mult, fără voia mea, să devină ridicole. Gândul meu dorea să se refuleze într-un mediu ceva mai calm sau, măcar, mai primitor. Nu ştiam dacă asta mă va ajuta, dacă va fi suficient să mă transpun undeva departe de ceea ce acum mă obosea, sau dacă, dimpotrivă, e nevoie să rămân nemişcat în mijlocul lor şi să privesc detaşat ceea ce îi făcea pe toţi aceşti străini oamenii cei mai aproape de sufletul meu. Un suflet căruia astăzi nu-i mai încape înţelegerea. Decid că e mai bine să continui căutarea de răspunsuri care sunt, cu siguranţă, invizibile...
Drumul, căci el mi-e principalul duşman, s-a dovedit ceva mai lung decât ar fi putut să conceapă mintea mea. Nici nu îmi aminteam prea bine de unde am pornit, încotro şi de ce. Dar asta avea să conteze prea puţin acum, pentru că mă oprisem. Eram exact acolo unde simţeam că nu trebuie să fiu, în cea mai ciudată parte din oraş, undeva unde comunismul încă era actual şi asta îmi provoacă o oarecare frica şi am simţit că inima începuse să-mi bată mai puternic. Muzica din căşti părea deja prea tare, iar privirile împrejmuitorilor mei mă dureau. Îmi las trupul greu să cadă pe cimentul fierbinte în timp ce ochii-mi rămân fixaţi pe clădirile înalte. Poate că simţurile mele au luat-o razna, nici nu mai ştiu ce să cred, dar puteam să jur că timpul avea aici o altă dimensiune, că mişcările oamenilor erau încetinite.
Între betoanele acelea incalificabil de înalte îşi duceau viaţa zeci de oameni. Cred că nimeni nu a încercat până acum să îi înţeleagă, cred că am mers atât de mult încât am ajuns la ei tocmai când începeau să dispară. Căldura insuportabilă a cimentului mă forţează să mă ridic. Un puşti îmi întinde mâna spunând cu o seninătate la care nu mă aşteptam: "Ai venit!" M-a făcut să cred că eram aşteptat, că el ştia mult mai bine motivul pentru care mă aflam acolo. Întind şi eu mâna, îi simt palma şi ştiam că nu o mai simţisem niciodată, de asta sunt sigur!

- Să nu te sperie ceilalţi, sunt doar uimiţi că eşti aici. Or să refuze să creadă că ai venit pentru ei, dar cu timpul se vor obişnui cu ideea. Tu trebuie doar să-mi promiţi că vei reveni să ai grijă de noi! Ştii, chiar trebuie să te întorci acasă, nu mai poţi rămâne mult...

- Stai puţin, nu înţeleg nimic! Nu înţeleg cum am ajuns aici, nu am habar cine sunteţi şi tu îmi cer să revin? Dă-mi doar un motiv bun pentru care aş face-o!

- Vrei sau nu, e destinul tău, e ceva de la care nu te poţi abate. Dacă nu ţi-ar fi fost scris să vii aici, nu ai fi ajuns niciodată! Nu primim multe vizite, să fiu sincer am şi uitat când a venit cineva pe la noi...

VA URMA...

2 comentarii

  1. ultraviolet spune:
  2. imi da impresia ca citesc ceva de john fowles.ceva desprins din obisnuitele pagini dintr'o carte oarecare.
    nu stiu.dar am senzatia
    ca ma regasesc in ceea ce ai scris;;)

     
  3. bine ai venit, asadar, nicaieri...

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget