TINEREŢEA

    Când Regina Zurline atinse potirul de aur cu buzele ei gingaşe şi îl trecu mai departe în cinstea întoarcerii călătorilor, Mai Marele Pădurilor din lume, care nu scoase nici o vorbuliţă până atunci, îşi întoarse privirea spre Crăciun şi spuse:

    Spunând acestea, îi privi pe toţi cu dragoste şi se întoarse. Nu era nevoie să-şi ia rămas bun, dar pentru el dulcea viaţă în sălbăticia pădurii luase sfârşit. Plecase pentru a da piept cu soarta sa − soarta rasei umane − aceea de a-şi face griji şi de a trudi.

    Străbătând Burzee şi ieşind în marginea sa dinspre răsărit, Crăciun ajunse în Vale Râsetelor Hohaho. De-o parte şi de alta se aflau dealuri înverzite, iar un pârâiaş şerpuia printre ele pentru a se face nevăzut undeva departe, dincolo de vale. În spatele lui se afla pădurea întunecată, iar la capătul îndepărtat al văii se întindea o câmpie largă. Privirea tânărului, în care se reflaectaseră până acum gândurile lui apăsătoare, devenea acum din ce în ce mai luminoasp în timp ce rămăsese nemişcat, privind spre Valea Râsetelor. Apoi, dintr-odată, ochii săi sclipiră aidoma stelelor într-o noapte încremenită şi se înveseliră, devenind mai mari.
    Căci la picioarele sale, ciobuţica-cucului şi margaretele îi zâmbeau prietenos; briza adia vesel, fluturând-i în vânt şuviţele de păr de pe frunte; pârâiaşul se amuza zglobiu în timp ce unduia peste pietricele şi şerpuia de-a lungul cotiturilor înverzite ale malurilor sale; albinele cântau vesel în timp ce zburau de pe păpădii pe narcise; gâzele zumzăiau fericite în iarba înaltă, iar razele soarelui scânteiau plăcut peste întreaga privelişte.
    − Aici, strigă Crăciun, întinzând braţele pentru a cuprinde într-o îmbrăţişare întreaga vale. Aici va fi casa mea!
    Asta s-a întâmplat acum mulţi, mulţi ani în urmă. De atunci, acolo e căminul lui. Acolo e căminul lui şi în ziua de azi.

 Editura Univers, 2008, traducere de Emilia Comănici, apărută în Colecţia Cotidianul Literatura.

TINEREŢEA

    Luându-l pe Crăciun deoparte într-o poiană din pădure, Mai Marele spuse:
    − Prinde-te cu mâna de brâul meu şi ţine-te bine în timpul călătoriei noastre prin văzduhuri, căci acum vom străbate lumea de la un capăt la altul şi vom arunca o privire asupra oamenilor din care te tragi.
    Aceste cuvinte îl uimiră peste mpsură pe Crăciun, căci până atunci se crezuseunicul din rasa sa pe toată faţa pământului. Cu toate acestea, se prinse zdravăn de brâul marelui Ak, neputând să scoată o vorbă din pricina uimirii pe care o încerca.
    Atunci imensa pădure din Burzee păru să le alunece de sub picioare, iar tânărul se trezi că străbate cu vieză cerurile înalte.
    La scurt timp, se zăriră nişte turle sub ei, în timp ce privirea le căzu pe nişte clădiri de toate formele şi culorile. Era o aşezare omenească, iar Ak, care se oprise cu scopul de a coborâ, îl duse pe Crăciun spre zidurile sale. Apoi Mai Marele spuse:
    − Atât timp cât te ţii bine de brâul meu, vei rămâne nevăzut de ochii tuturor făpturilor omeneşti, iar tu le vei putea vedea cât se poate de clar. Dacă dai drumul strânsorii, să ştii că asta îţi va aduce despărţirea pe vecie de mine şi de casa ta din Burzee.
    Una dintre primele legi ale Pădirii este ascultarea, iar lui Crăciun nici prin cap nu-i trecea să nesocotească dorinţa Mai Marelui Pădurilor. Se prinse straşnic de brâu şi rămase invizibil.
    Mai apoi, cu fiecare clipă petrecută în aşezarea aceea, uimirea tânărului crescu din ce în ce mai mult. El, cel care se credea conceput aparte faţă de celelalte făpturi, descoperea acum că pământul era înţesat de făpturi asemenea lui.
    − Într-adevăr, spuse Ak, nemuritorii sunt puţini la număr, dar muritorii sunt câtă frunză şi iarbă.
    Crăciun privea atent la semenii săi. Vedea feţe triste, feţe fericite şi cutezătoare, chipuri plăcute, neliniştite sau binevoitoare, amestecare toate într-un amalgam ciudat. Unele făpturi trudeau din greu, altele mergeau ţanţoşe şi pline de sine; unele erau grave şi gânditoare, în timp ce altele păreau fericite şi mulţumite. Erau oameni de toate felurile acolo ca şi preturindeni, iar Crăciun găsi tot atâtea motive de încântare, cât şi de întristare.
    Luă mai cu seamă aminte la copii − la început cu un acer curios, apoi atent şi mai pe urmă cu dragoste. Îmbrăcaţi în zdrenţe , micuţii se tăvăleau în colbul de pe uliţe, jucându-se cu perne şi li se dădeau bomboane. Şi cu toate acestea, lui Crăciun i se păru că micuţii celor bogaţi nu erau cu nimic mai fericiţi decât cei care se jucau cu pietricele în praf.
    − Copilăria este vremea celei mai mari fericiri a omului, spuse Ak continuând parcă gândurile tânărului. Doar pe parcursul acestor ani de dsfătare inocentă, cei mici sunt lipsiţi de orice griji.
    − Ia spune-mi, întreabă Crăciun, de ce nu sunt toţi copiii aceştia la fel?
    − Pentru că se nasc unii în bordeie, alţii în palate, răspunse Mai Marele. Diferenţele de avere dintre pământeni duc şi la diferenţele dintre copii. Unii sunt atent îngrijiţi şi înveşmântaţi în mătăsuri şi pânzeturi dintre cele mai frumoase, alţii sunt neglijaţi şi îmbrăcaţi în zdrenţe.
    − Şi cu toate aceste, toţi par să fie la fel de drăgălaşi şi de frumoşi, spuse Crăciun gânditor.
    − Da, atâta vreme cât sunt copii, fu sde acord Ak. Bucuria lor constă în a trăi şi nu se obosesc să gândească. În timp însă, judecata omenească pune stăpâniore pe ei şi încep să creadă că trebuie să lupte şi să se agite, să trudească şi să nu-şi afle astâmpărul ca să obţină bogăţiile pe care oamenii le îndrăgesc atât de mult. Lucrurile acestea nu există în pădurea în care ai fost crescut.
    Crăciun tăcu o vreme. Apoi întrebă:
    - Cum se face că eu am fost crescut în pădure, printre cei care nu-mi sunt semeni?
    Atunci Ak îi povesti blajin despre copilăria sa: cum fusese abandonat la marginea pădurii şi lăsat drepadă sălbăticiunior, cum Necile, nimfa cea iubitoare, îl salvase şi îl crescuse sub protecţia nemuritorilor.
    − Şi cu toate acestea, eu nu sunt dintre ai lor, spuse Crăciun dus pe gânduri.
    − Da, nu eşti dintre ai lor, răspunse Mai Marele Pădurilor. Nimfa care te-a crescut a o mamă acum îmi pare mai degrabă ca io soră. Curând, când vei îmbătrâni şi vei încărunţi, o să arate mai degrabă ca fiica ta. Şi nu la mult timp după asta, nu vei mai fi decât o amintire, în timp ce ea va rămâne tot Necile.
    − Atunci de ce se mai nasc oamenii, dacă tot trebuie să moară într-o bună zi? întrebă băiatul.
    − Totul moare, cu excepţia lumii înseşi şi a păzitorilor ei, răspunse Ak. Cât trăieşti, totul pe lumea asta are un sens. Cei înţelepţi caută să se facă utili lumii, căci cei utili cu siguranţă vor mai trăi o a doua viaţă.
    Crăciun nu reuşi să înteleagă o mare parte din cele auzite, însî începu să-şi dorească să le fie de folos semenilor săi, aşa că rămase gânditor şi serios în timp ce-şi reluară călătoria.
    Vizitară nenumărate case omeneşti din multe colţuri ale lumii şi-i văzură pe ţărani trudind pe câmpii, pe războinici aventurându-se în lupta crâncenă, pe negustori vânzându-şi mărfurile în schimbul umor bucăţi de metal alb şi galben. Pretutindeni, ochii lui Crăciun îi căutau cu dragoste şi milă pe copii, căci gândul la propria sa copilărie neajutorată răsuna puternic în adândul său şi voia să-i ajute pe micuţii cei nevinovaţi din specia sa, aşa cum şi el fusese ajutat odinioară de nimfa cea milostivă.
    Zi după zi, Mai Marele Pădurilor şi discipolul său străbătură pământul, Ak vorbindu-i prea puţin tânărului care se ţinea strâns de brâul său, dar purtându-l în toate locurile unde ar fi putet cunoaşte traiul fiinţelor umane.
    În cele din urmă, se întoarseră în bătrâna pădure Burzee unde Mai Marele îl lăsă pe Crăciun în mijlocul nimfelor ce-l aşteptau nerăbdătpare împreună cu Necile.
    Expresia feţei lui Ak era acum una calmă şi liniştită, în schimb cea a lui Crăciun devenise extrem de gânditoare. Necile oftă la vederea schimbării fiului ei adoptiv ce fusese tot timpul vesel şi zâmbitor până la acea vreme şi-i trecu prin minte că existenţa băiatului nu va mai putea fi aceeaşi după călătoria cu Mai Marele Pădurilor.

 Editura Univers, 2008, traducere de Emilia Comănici, apărută în Colecţia Cotidianul Literatura.

TINEREŢEA

    Anii se scurgeau cu repeziciune în pădurea Burzee, căci nimfele nu aveau nevoie să socotească timpul în vreun fel. Nici măcar secolele nu aduceau nici o schimbare asupra delicatelor fiinţe, căci ele rămâneau de-a pururi aceleaşi: nemuritoare şi neschimbate.

    Cu toate acestea însă, Crăciun, care era muritor, se îndrepta pe zi ce trece spre maturitate. Necile era nemulţumită de faptul că se făcuse prea mare pentru a-l mai putea ţine la piept şi că începuse să-şi dorească alte feluri de mâncare decât laptele. Picioarele sale viguroase îl îndreptară spre inima pădurii de unde-şi făcea provizii de nuci şi fructe de pădure, de rădăcini dulci şi îndestulătoare care erau mai mult pe placut stomacului său decât laptele. Căuta din ce în ce mai rar cămăruţa lui Necil, până când ajunsese să vină acasă numai pentru a dormi.

    Nimfa, care ţinea la el din tot sufletul, era cât se poate de uluită de natura schimbătoare a protejatului său şi ajunse să-şi schimbe propriul ei mod de viaţă ca să-i facă toate mofturile. Îl însoţea mereu pe toate potecile pădurii la fel ca şi multe dintre surorile sale, explicându-i în timp ce mergeau toate misterele pădurii imense, obiceiurile şi felul de a fi ale fiinţelor care trăiau la umbra acesteia.

    Micul Crăciun ajunsese să înţeleagă limba sălbăticiunilor, dar nu reuşea niciodată să le priceapă firea ursuză şi îmbufnată. Doar veveriţele, şoarecii şi iepuraşii păreau să aibă firi vesele şi jucăuşe, şi cu toate acestea băiatul râdea ori de câte ori pantera mârâia ameninţător şi trăgea de blana lucioasă a ursului până când creatura mârâia şi-şi arăta ameninţător colţii. Oricum mârâiturile şi colţii dezveliţi nu însemnau că erau supăraţi pe Crăciun, aşadar ce importanţă mai avea?

    Ştia să imite cântecul albinelor, să recite poeziile florilor pădurii şi să povestească istoria oricărei bufniţe din Burzee.  Îi ajuta pe ryli să-şi hrănească plantele şi pe knooki să-şi ţină în frâu animalele. Micii nemuritori îl priveau ca pe o fiinţă privilegiată, special protejată de Regina Zurline şi de nimfele ei şi ocrotită de însuşi marele Ak.

    Într-o bună zi, Mai Marele Pădurii reveni în pădurea Burzee. Vizitase pe rând toate pădurile sale din întreaga lume, iar acestea erau cât se poate de numeroase şi de întinse.

    Abia când intră în poiană unde se adunaseră Regina şi nimfele sale pentru a-l întâmpina, Ak îşi aduse aminte de copilul pe care Necil îl adoptase. În timp ce stătea în mijlocul nemuritorilor acelora cumsecade, zări un tânăr voinic şi cu umeri largi care, când stătea în picioare, ajungea până la umerii Mai Marelui Pădurilor însuşi.

    Ak se opri tăcut şi încruntat ca să-i arunce o privire pătrunzătoare lui Crăciun. Ochii lui limpezi îi întâlniră pe ai săi pentru o clipită şi Mai Marele Pădurilor scoase un oftat de uşurare de îndată ce observă profunzimea lor liniştită şi intui sufletul curajos şi inocent al tânărului. Cu toate aceste, pe când stătea pe lângă frumoasa Regină, iar potirul auriu umplut cu nectar rar trecea pe la buzele tuturor, Mai Marele Pădurilor era nefiresc de tăcut şi de rezervat şi-şi mângâie de multe ori barba cu o mişcare gânditoare.

    Odată cu sosirea dimineţii, îl luă pe Crăciun deoparte într-un fel binevoitor şi-i spuse:

    − Ia-ţi rămas bun pentru o vreme de la Necile şi de la surorile sale, căci am de gând să te iau cu mine în călătoria mea prin lume.

    Aventura era pe placul lui Crăciun care cunoştea prea bine onoare de a fi tovarăşul Mai Marelui Pădurilor din întreaga lume. Însă Necile plânse pentru prima oară în viaţa ei şi se încleştă de gâtul lui ca şi cum nu-i venea să-l lase să plece. Nimfa care-i fusese mamă acestui tânăr voinic era la fel de graţioasă, de fermecătoare şi de frumoasă ca pe vremea când avusese curajul să-l înfrunte pe Ak cu pruncul strâns la piept, iar dragostea ei pentru el era la fel de mare ca şi atunci. Ak privi la ei doi cum stăteau îmbrăţişaţi de parcă ar fi frate şi soră şi-şi luă din nou aerul acela gânditor.

Editura Univers, 2008, traducere de Emilia Comănici, apărută în Colecţia Cotidianul Literatura.